Sunt două probleme diferite aici: faptul că cei doi nu sunt căsătoriți și dacă vlăstarul lor ar trebui botezat sau nu.
Când spun că cele două probleme sunt diferite, am în vedere faptul că inexistența căsătoriei părinților nu este impediment la botezul copiilor.
Pentru ca cineva să fie botezat, este bine ca mai întâi să existe credința. Fiind vorba de un copil, este nevoie de garanți care nu numai să spună, în numele lui, Credeul, ci să promită în mod solemn, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, că acel copil va fi crescut în Cristos. În mod obișnuit, de acest lucru se ocupă părinții și nașii. Ce se întâmplă dacă, în materie de credință, părinții au alte convingeri decât nașii ? În acest caz, pentru ca să fie botezat copilul spre mântuire, este suficient ca părinții să promită nașilor (nașei) că îi vor delega răspunderea acestui oficiu.
Fără asemenea garanții, este mai bine ca cel mic să nu fie botezat până la vârsta înțelegerii. Excepție face situația când ar suferi, Doamne ferește, de vreo boală gravă, existând un pericol iminent asupra vieții lui. În asemenea caz, botezul de urgență poate fi făcut și trebuie făcut.
De ce, fără garanții că va fi crescut în Cristos, e mai bine să nu fie botezat decât să fie botezat în împrejurări obișnuite, în care botezul poate fi amânat ? Fiindcă Botezul, ca și Hirotonia, imprimă asupra sufletului un caracter, adică o marcă de neșters. Acest caracter este vizibil după moarte. Atunci, el va străluci spre gloria celor care vor muri în stare de grație, dar va fi spre mai marea rușine și suferință a celor care, bătându-și joc de darul primit, vor fi murit în stare despărțită de Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, Biserica botează copiii în speranța că Botezul le va fi spre mântuire. Când nu există în mod rezonabil această speranță, când există mai degrabă riscul ca cel botezat, când va fi la vârsta înțelegerii, să ajungă la apostazie, atunci spre binele lui e preferabil să nu fi fost botezat, caz în care nu mai putem vorbi de apostazie.
Cu frățietate creștină,
M.D.
|