[Tangun]

2. Efemeritatea şi ciclurile vieţii

Totuşi, atâta timp cât vă aflaţi în dimensiunea fizică şi sunteţi legati de psihicul uman colectiv, durerea fizică — deşi rară — mai este încă posibilă. Ea nu trebuie confundată cu suferinţa, cu durerea mental-emoţională. Orice suferinţă este creată de sinele fals şi apare ca urmare a rezistenţei. De asemenea, atâta timp cât vă aflaţi în această dimensiune, mai sunteţi încă supusi naturii ei ciclice şi legii efemerităţii tuturor lucrurilor, dar nu mai percepeţi acest lucru ca „rău” — el există pur şi simplu.

Acceptând starea şi calitatea prezentă a tuturor lucrurilor, vi se dezvăluie o dimensiune mai profundă în spatele jocului contrariilor, ca o prezenţă durabilă, o linişte adâncă ce nu se schimbă, o bucurie fără nicio cauză, dincolo de bine şi de rău. Este bucuria Fiinţei, pacea lui Dumnezeu.
La nivelul formei, există naştere şi moarte, creaţie şi distrugere, creştere şi dispariţie a formelor aparent separate. Acest lucru se reflectă peste tot: în ciclul de viaţă al unei stele sau al unei planete, al unui corp fizic, al unui copac, al unei flori; în ridicarea şi prăbuşirea naţiunilor, a sistemelor politice, a religiilor, a civilizaţiilor; şi în inevitabilul ciclu câştig-pierdere din viaţa unei persoane.

Există cicluri ale succesului, când lucrurile se adună în jurul vostru şi prosperaţi, şi cicluri ale eşecului, când lucrurile se spulberă sau se dezintegrează şi trebuie să renunţaţi la ele pentru a lăsa să apară lucruri noi sau pentru a le permite transformărilor să se producă. Dacă vă agăţaţi de lucruri şi vă opuneţi în momentul respectiv înseamnă că refuzaţi să acceptaţi cursul vieţii şi veţi suferi.

Nu este adevărat că ciclul ascendent este bun şi cel descendent este rău, cu excepţia evaluărilor mentale. Creşterea este de obicei pozitivă, dar nimic nu poate creşte la infinit. Dacă această creştere, de orice fel, ar continua mereu, în final ar deveni monstruoasă şi distructivă. Distrugerea este necesară ca să poată avea loc o nouă creştere. Nu se poate una fără alta.
Ciclul descendent este absolut esenţial pentru realizarea spirituală. Trebuie să ai un eşec profund la un anumit nivel sau să trăieşti o pierdere sau o durere profundă ca să te simţi atras către dimensiunea spirituală. Sau poate că, la un moment dat, succesul însuşi a devenit gol şi lipsit de sens şi astfel s-a transformat în eşec. Eşecul se află ascuns în fiecare succes şi succesul în fiecare eşec. În această lume, adică la nivelul formei, toată lumea are „eşecuri” mai devreme sau mai târziu şi, desigur, fiecare realizare ajunge în ultimă instanţă un nimic. Toate formele sunt efemere.

Natura ciclică a universului este strâns legată de efemeritatea tuturor lucrurilor şi a situaţiilor.Atâta timp cât o stare este evaluată de mintea voastra ca fiind „bună”, indiferent dacă este vorba de o relaţie, o posesiune, "raiul" religiilor, un rol social, un loc sau corpul fizic, mintea se ataşează de ea şi se identifică cu ea. Vă face fericiti, vă face să aveţi un sentiment pozitiv faţă de propria persoană şi poate să devină o parte din voi sau din acela care credeţi că sunteţi. Dar nimic nu durează în această dimensiune. Lucrurile iau sfârşit, se transformă sau suferă o schimbare de polaritate: aceeaşi stare care ieri sau anul trecut era bună a devenit brusc sau treptat rea. Starea care vă făcea fericit vă face acum nefericit. Prosperitatea de azi devine consumismul fără sfârşit de mâine. Căsătoria şi luna de miere fericite devin divorţul nefericit sau coabitarea nefericită de mâine. Sau o anumită stare dispare, şi absenţa ei vă face nefericiti. Când o stare sau o situaţie de care mintea s-a ataşat şi cu care s-a identificat se schimbă sau dispare, mintea nu poate accepta acest lucru. Se va agăţa de starea care dispare şi se va opune schimbării. Este ca şi cum un membru ar fi smuls din corpul vostru. Atunci apare suferinta si durerea.

Fericirea înseamnă „suferinţă” sau „insatisfacţie”. Este inseparabilă de opusul ei. Adică fericirea şi nefericirea sunt, de fapt, una. Numai iluzia timpului le separă.
A privi lucrurile în acest fel nu înseamnă negativism. Înseamnă, pur şi simplu, recunoaşterea naturii lucrurilor, astfel încât să nu alergaţi după o iluzie tot restul vieţii. Nu înseamnă nici că nu ar trebui să apreciaţi lucrurile sau stările plăcute. Dar a încerca să obţineţi prin ele un lucru pe care acestea nu vi-l pot oferi — o identitate, un sentiment de permanenţă şi împlinire — este o reţetă sigură de frustrare şi suferinţă.

Lucrurile şi stările vă pot oferi plăcere, dar vă vor da şi durere. Lucrurile şi stările vă pot oferi plăcere, dar nu vă vor da bucurie. Nimic nu vă poate aduce bucurie. Bucuria nu are o cauză şi vine din interior, întocmai ca bucuria Fiinţei. Este o parte esenţială a stării interioare de pace, stare care a fost numită pacea lui Dumnezeu. Este starea voastra naturală, nu un lucru pentru care trebuie să vă străduiţi mult să-l obţineţi sau să-l realizaţi.

Mulţi oameni nu îşi dau seama niciodată că niciunul dintre lucrurile pe care le fac, le posedă sau le realizează nu le poate aduce „mântuirea”. Cei care observă acest fapt devin deseori plictisiţi de lume şi depresivi: dacă nimic nu le poate oferi o satisfacţie adevărată, pentru ce să te lupţi, ce rost mai au toate? Am vazut preoti care isi cantau slujba scarpinandu-se adesea in cap. Se pare ca si ei, au inceput sa vada iluzia si au devenit plictisiti de rolul pe care trebuie sa-l joace la nesfarsit, in mod inutil. Religia a ajuns sa se repete la nesfarsit ca o moara stricata, si o data cu trecerea timpului, povara psihologica care s-a adunat isi spune cuvantul : pasi batuti in loc pe drumul spre desavarsirea spirituala care este atingerea Fiintei eterne, infinitatea si profunzimea care nu se repeta. Constiinta ce va lua nastere in aceasta lume, va aduce prabusirea tuturor conceptelor religioase, inclusiv a crestinismului. Acest lucru va avea loc cat de curand iar procesul a inceput deja, multi oameni nu isi vor mai cauta identitatea in aceste concepte fixe. Un mare obstacol ii asteapta pe capii religiilor, preoti si alti avizi de statut social, care isi vor pierde "locurile de munca". Ei sunt personalitatile ce au ingropat fiinta.

A nu opune rezistenţă vieţii înseamnă a fi atins starea de graţie, de uşurinţă şi iluminare. Această stare nu mai depinde de anumite stări sau calităţi ale lucrurilor, bune sau rele. Pare aproape paradoxal, şi totuşi, atunci când dependenţa interioară de o anume formă a dispărut, condiţiile generale de viaţă, formele exterioare, tind să se amelioreze foarte mult. Lucrurile, oamenii sau condiţiile de care credeaţi că aveţi nevoie ca să fiţi fericit vă vin acum fără să fie nevoie să faceţi vreun efort şi sunteţi liberi să vă bucuraţi de ele şi să le apreciaţi — cât există. Toate aceste lucruri, desigur, vor dispărea, ciclurile vin şi se duc, dar, dacă dependenţa a dispărut, nu mai există frica de pierdere. Viaţa curge mai uşor.
Fericirea derivată dintr-o sursă secundară nu este niciodată prea profundă. Este numai o reflexie palidă a bucuriei Fiinţei, pacea vibrantă pe care o descoperiţi în interior atunci când vă abandonaţi pe sine. Fiinţa vă poartă dincolo de polarităţile opuse ale minţii şi vă eliberează de dependenţa de formă. Chiar dacă totul s-ar prăbuşi şi s-ar distruge în jurul vostru, tot aţi simţi un miez interior de pace profundă. Poate că nu veţi fi fericiti, dar veţi fi împăcati.