[Eugen7]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Teologic:
Eu nu pot să înţeleg cum este posibilă o lume fără timp, mai ales că după Ziua a Opta (care urmează Judecăţii de Apoi) vor urma alte Zile, la nesfîrşit, în "vecii vecilor".

Din punct de vedere Teologic ortodox crestin:
Vesnicia nu implica inexistenta timpului ci doar inexistenta limitarii timpului (timpul nu mai este limitat.)

Evenimentele, faptele noastre se succed... in timp. Vesnicia intru Hristos, in cerul nou si pamantul nou, inseamna o continua bucurie activa intru Hristos in care oamenii vor sluji vesnic impreuna cu ingerii buni lui Dumnezeu si vesnic se vor bucura cu Dumnezeu.

Inexistenta timpului ar implica o vesnicie statica in care nu se intampla nimic, intrucat orice actiune, orice fapta implica existenta timpului.

În prealabil postat de Florin-Ionut

Ştiinţific:
Timpul este o formă de energie, la fel cum şi spaţiul gol (gol teoretic) este tot o formă de energie.
Îi drept?

Frate din neferice acestea sunt niste ineptii...

Sa urmarim acum Adevarul, cu ajutorul Domnului Iisus Hristos, fara de care nu putem face nimic:
Fiecare teorie stiintifica are propria definitia a timpului, care in general sunt incompatibile.
Cea mai buna definitie a timpului o da teoria relativitatii.

Timpul este una dintre dimensiunile Universului, diferită de dimensiunea spaţială, prin aceea că timpul ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă. Timpul e o noţiune primară (care nu se defineşte, ci se percepe prin simţuri) şi corelată cu noţiunea de eveniment. Percepţia sesizează ordinea evenimentelor.

Dicţionarul Oxford defineşte timpul ca fiind "procesul indefinit şi continuu al existenţei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate". O altă definiţie de dicţionar standard este "Un continuum nonspaţial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă".

În fizică, timpul este o mărime fizică fundamentală (există şapte mărimi fundamentale în Sistemul Internaţional), care conform cunoştinţelor actuale nu se poate defini prin intermediul altor mărimi (la fel ca, de exemplu, lungimea şi masa). Durata de timp scursă între două evenimente poate fi definită pe baza unei mişcări uniforme (de exemplu, deplasarea luminii între două oglinzi paralele, rotirea Pământului etc.) sau a unui fenomen repetitiv (oscilaţia unui pendul gravitaţional, a unui pendul elastic, a unui circuit electronic bobină-condensator, etc.). Prin această metodă se poate defini doar timpul pentru punctul din spaţiu în care este plasat instrumentul de măsură (ceasul). Pentru alte puncte din spaţiu, este necesar să se stabilească noţiunea de simultaneitate la distanţă, adică un criteriu după care să se poată declara dacă două evenimente ce au loc în puncte diferite din spațiu sunt simultane sau nu.

În mecanica clasică, timpul se consideră „de la sine înţeles”. Astfel, simultaneitatea a două evenimente este o proprietate independentă de observator, iar ordinea cronologică şi duratele fenomenelor sunt independente de acesta. În acest fel, mulţimea momentelor de timp este izomorfă cu mulţimea punctelor de pe o dreaptă. Rezultă că, fiecărui eveniment îi corespunde un punct unic de pe axa timpului, iar pentru a asocia un număr fiecărui moment de timp este necesar doar să fixăm o origine a timpului (un moment pe care să-l notăm convenţional cu zero). Timpul, în mecanica clasică, este omogen, adică nu este influenţat de obiectele sau fenomenele ce au loc şi este independent de spaţiu.

În teoria relativităţii, simultaneitatea, duratele şi ordinea cronologică a evenimentelor depind de observator. Transformările Lorentz stabilesc (în teoria relativităţii restrânse) relaţia dintre duratele fenomenelor aşa cum sunt percepute de observatori diferiţi, în funcţie de viteza cu care se deplasează faţă de fenomenele studiate. Ca urmare, în fizica (mecanica) relativistă, timpul nu mai există independent de observator. În schimb, se poate construi un model matematic de spaţiu cvadridimensional (spaţiu-timpul, spaţiu Minkowski), astfel că fiecărui eveniment i se poate asocia un punct din spaţiu-timp. Pentru un observator dat, fiecare punct din spaţiu-timp este văzut ca un punct având o anumită poziţie în spaţiu faţă de sistemul de referinţă al observatorului şi un anumit moment în timpul observatorului. Noţiunea absolută (independentă de observator) de ordine cronologică se păstrează doar în anumite limite. Anume, fiecărui eveniment (fiecărui punct din spaţiu-timp) i se poate asocia un con de lumină viitor, constituit din punctele aflate la distanţă (în spaţiu) mai mică sau egală cu timpul scurs de la evenimentul considerat la acel punct înmulţit cu viteza luminii în vid (cu alte cuvinte, mulţimea de puncte în care poate ajunge lumina emisă în punctul din spaţiu-timp corespunzător evenimentului sau mai târziu) precum şi un con de lumină trecut, constituit din punctele aflate la distanţă mai mică sau egală cu timpul scurs de la ele la evenimentul considerat înmulţit cu viteza luminii în vid. Conurile de lumină trecut şi viitor ale unui punct din spaţiu-timp sunt independente de observator. Punctele din conul de lumină viitor apar oricărui observator ca fiind ulterioare (în timp) evenimentului considerat. Punctele din conul de lumină trecut apar oricărui observator ca fiind anterioare evenimentului considerat. Orice punct aflat în afara conului viitor şi a conului trecut, apare faţă de unii observatori ca fiind anterior evenimentului considerat, faţă de alţi observatori apare ca fiind ulterior evenimentului, iar faţă de alţi observatori apare ca fiind simultan cu evenimentul considerat. Deoarece viteza luminii în vid este cea mai mare viteză de deplasare a unei acţiuni, rezultă că evenimentele din afara conurilor de lumină ale unui eveniment nu pot influenţa şi nu pot fi influenţate de acel eveniment. În teoria relativităţii generalizate, forma spaţiu-timpului este influenţată de prezenţa materiei, iar ca urmare spaţiu-timpul nu este o simplă „scenă” în care se desfăşoară fenomenele fizice, ci este influenţată de aceste fenomene.


Echivalenta masei si a energiei. Teoria Relativitatii:

Materia este caracterizată prin două mărimi fundamentale: masa și energia. Masa este măsura inerției și a gravitației, iar energia este măsura scalară a mișcării materiei. Astfel, energia şi masa nu sunt două lucruri total diferite (precum focul şi apa spre exemplu), ci sunt două forme de manifestare (prezentare) ale aceluiași lucru, respectiv materia, aşa cum spre exemplu, aburul şi gheaţa sunt stări de agregare (moduri de prezentare) ale aceleaşi substanţe, respectiv apa. Conform relației dintre masă și energie a lui Einstein, oricărei forme de energie a unui sistem fizic îi corespunde o masă inertă a sistemului. Termenul de energie nucleară este folosit în două contexte. Astfel, la nivel microscopic, energia nucleară este energia asociată forţelor de coeziune a nucleonilor dată de interacţiunea tare a protonilor şi neutronilor din nucleele atomice. La nivel macroscopic prin energie nucleară se înţelege energia electromagnetică eliberată (prin radiaţie) datorită reacţiilor de fuziune nucleară din stele şi din bombele cu hidrogen, respectiv cea eliberată prin fisiune nucleară în bombele atomice şi în aplicaţiile civile (centrale nucleare).

Relația E=mc² poate fi, deci, folosită pentru a calcula câtă energie s-ar produce dacă o cantitate de materie ar fi convertită în radiaţie (care transportă energia) electromagnetică. Spre exemplu, masa materiei convertită în energie în cazul bombei de la Hiroşima a fost mai mică decât 30 grame. (Conform relaţiei lui Einstein, energia unui gram de materie este de 10^14 Joule). Nu trebuie, însă, să confundăm masa cu materia. Din punctul de vedere al fizicii, materia este sub formă de substanță (caracterizată prin masă) sau câmp (caracterizat prin energie).