[Tangun]

Gândirea majorităţii oamenilor este, în cea mai mare măsură, involuntară, automată şi repetitivă. Nu este altceva decât un fel de zgomot mental haotic care nu îndeplineşte un scop real. Mai exact spus, nu voi gândiţi: gândirea vi se întâmplă. Afirmaţia „gândesc” implică voinţă, implică faptul că aveţi un cuvânt de spus în chestiunea respectivă, că există o alegere din partea voastră, însă în privinţa majorităţii oamenilor nu este cazul să spunem nici măcar acest lucru. „Gândesc” este o afirmaţie la fel de falsă precum „diger” sau „îmi circul sângele”. Digestia se întâmplă, circulaţia se întâmplă, gândirea se întâmplă. Vocea din minte are o viaţă a ei, proprie. Majoritatea oamenilor sunt la mila acestei voci, sunt posedaţi de gândire, de minte. Şi din moment ce mintea este condiţionată de trecut, sunteţi forţaţi să reconstituiţi trecutul iar şi iar. Termenul oriental referitor la acest aspect este karma. Câtă vreme vă identificaţi cu vocea respectivă nu ştiţi, desigur, acest lucru. Dacă l-aţi şti, n aţi mai fi posedaţi, deoarece sunteţi posedaţi cu adevărat doar atunci când luaţi entitatea care vă posedă drept voi înşivă, adică atunci când deveniţi una cu ea. De mii de ani încoace umanitatea este tot mai posedată de minte, nereuşind să şi dea seama că entitatea care o posedă „nu este sinele”. Prin identificarea completă cu mintea a prins viaţă un fals sentiment de sine, egoul. Densitatea egoului depinde de gradul în care voi — conştiinţa — vă identificaţi cu mintea, cu gândirea. Gândirea reprezintă doar un aspect minuscul din totalitatea conştiinţei, totalitatea a ceea ce sunteţi. Gradul de identificare cu mintea diferă de la persoană la persoană. Sunt oameni care se bucură de răgazuri în care sunt eliberaţi de ea, oricât de scurte ar fi acestea, iar pacea, bucuria şi însufleţirea pe care le trăiesc în acele momente fac ca viaţa să merite să fie trăită. Tot în astfel de momente apare creativitatea, iubirea si compasiunea. Alţi oameni se află constant în capcana egoului. Sunt înstrăinaţi de ei înşişi, de alţii şi de lumea înconjurătoare. Când îi priviţi, vedeţi pe faţa lor încordarea, sprâncenele ridicate, expresia absentă sau privirea aţintită. Cea mai mare parte a atenţiei lor este absorbită de gândire, de aceea nu vă văd şi nu vă aud cu adevărat. Nu sunt prezenţi în nicio situaţie, atenţia lor fiind ori îndreptată către trecut, ori plecată în viitor, acestea existând, desigur, doar în minte, sub formă de gânduri. Sau relaţionează cu voi prin intermediul unui rol pe care-l interpretează, nefiind ei înşişi. Majoritatea oamenilor sunt înstrăinaţi de ceea ce sunt, iar unii sunt atât de înstrăinaţi, încât modul în care se comportă sau interacţionează este văzut ca „fals” de aproape toţi ceilalţi, în afară de cei care sunt la fel de falşi, la fel de înstrăinaţi precum ei.

Înstrăinare înseamnă că nu vă simţiţi în largul vostru în nicio situaţie, în niciun loc şi cu nicio persoană, nici măcar cu voi înşivă, încercaţi mereu să ajungeţi „acasă”, dar nu vă simţiţi niciodată acasă. Unii dintre cei mai mari scriitori ai secolului douăzeci, printre care Franz Kafka, Albert Camus, T. S. Eliot şi James Joyce au recunoscut în înstrăinare problema universală a existenţei umane, au simţit-o probabil adânc înăuntrul lor şi au fost astfel capabili să o exprime în mod strălucit în operele lor. Ei nu oferă soluţie, contribuţia lor este aceea de a oglindi situaţia nefericită a umanităţii pentru ca noi s-o vedem mai limpede. A vedea limpede situaţia nefericită reprezintă primul pas către transcenderea ei.

Naşterea emoţiilor
Alături de mişcarea gândirii, deşi nu în totalitate separată de ea, există o altă dimensiune a egoului: emoţia. Aceasta nu înseamnă că întotdeauna gândirea şi emoţiile ţin de ego. Ele se transformă în ego doar atunci când vă identificaţi cu ele şi astfel preiau complet controlul asupra voastră, cu alte cuvinte atunci când ele devin „eu”. Organismul fizic, corpul vostru are propria lui inteligenţă, aşa cum o are organismul fiecărei forme de viaţă. Iar inteligenţa aceasta reacţionează la ceea ce spune mintea, reacţionează la gândurile voastre. Aşadar, emoţia este reacţia corpului la mintea voastră. Inteligenţa corpului este, desigur, inseparabilă de inteligenţa universală, este una dintre nenumăratele manifestări ale acesteia. Ea oferă o coeziune temporară atomilor şi moleculelor care formează organismul vostru fizic. Ea reprezintă principiul organizator din spatele activităţilor tuturor organelor corpului, transformarea oxigenului şi a hranei în energie, bătaia inimii şi circulaţia sângelui, protejarea corpului de către sistemul imunitar împotriva virusurilor şi bacteriilor, transformarea informaţiei senzoriale în impulsuri nervoase care sunt trimise creierului, unde sunt decodate şi reasamblate într-o imagine interioară coerentă ce redă realitatea exterioară. Toate acestea, împreună cu mii de alte funcţii simultane, sunt perfect coordonate de inteligenţă. Nu voi vă conduceţi corpul, inteligenţa o face. Ea este responsabilă şi de reacţiile organismului la mediul înconjurător.
Acest lucru este valabil în cazul oricărei forme de viaţă. Aceeaşi inteligenţă a adus planta la forma fizică şi apoi s-a manifestat sub forma florii care a apărut din plantă, floarea care îşi deschide petalele dimineaţa pentru a primi razele soarelui şi le închide la venirea nopţii. Aceeaşi inteligenţă se manifestă în Gaia, fiinţa vie complexă care este planeta noastră. Această inteligenţă dă naştere unor răspunsuri instinctive din partea organismului faţă de orice ameninţare sau provocare. Ea produce în animale reacţii ce par înrudite cu emoţiile omeneşti: furie, teamă, plăcere. Aceste răspunsuri instinctive ar putea fi considerate forme primordiale de emoţii, în anumite situaţii, oamenii răspund în mod instinctiv, în acelaşi fel ca animalele, în faţa pericolului, când este ameninţată supravieţuirea organismului, inima bate mai repede, muşchii se contractă, respiraţia se accelerează în vederea pregătirii pentru luptă sau fugă. Frica primordială. Când omul este încolţit, un val instantaneu de energie intensă îi dă trupului o putere pe care nu o avusese înainte. Furia primordială. Aceste răspunsuri instinctive par înrudite cu emoţiile, dar ele nu sunt emoţii în adevăratul sens al cuvântului. Diferenţa fundamentală dintre un răspuns instinctiv şi o emoţie este următoarea: un răspuns instinctiv este răspunsul direct al corpului la o situaţie exterioară, în schimb, o emoţie este răspunsul corpului la un gând. Indirect, o emoţie poate fi de asemenea răspunsul la o situaţie sau întâmplare reală, dar va fi un răspuns la întâmplarea văzută prin filtrul interpretării mentale, filtrul gândirii, adică prin intermediul conceptelor mentale de bun şi rău, plăcut şi neplăcut, eu şi al meu. De exemplu, probabil că nu veţi avea niciun fel de emoţii când vi se spune că a fost furată maşina cuiva, dar atunci când maşina este a voastră, e de aşteptat că vă veţi supăra. Este uimitor ce volum de emoţii poate genera un mic concept mental ca „meu/mea”. Deşi este foarte inteligent, corpul nu poate face diferenţa între situaţia reală şi gând. El reacţionează la fiecare gând ca şi cum ar fi realitate. El nu ştie că e vorba despre un simplu gând. Pentru corp, un gând îngrijorat, temător înseamnă „sunt în pericol”, iar el răspunde în consecinţă, chiar dacă în acest timp staţi culcaţi într-un pat cald şi confortabil. Inima bate mai repede, muşchii se contractă, respiraţia se accelerează. Se formează un cumul de energie, dar din moment ce pericolul nu este decât o invenţie a minţii, energia nu găseşte nicio supapă. O parte din ea se îndreaptă din nou spre minte şi hrăneşte gândurile anxioase, sporindu-le intensitatea. Restul de energie devine toxic şi stânjeneşte funcţionarea armonioasă a corpului.