[Tangun]

Orice emoţie negativă pe care nu o înfruntaţi complet şi nu o vedeţi ca fiind ceea ce este în momentul în care apare nu se va dizolva pe deplin. Ea va lăsa în urmă un rest de durere. În special copiii sunt aceia cărora le par emoţiile negative intense prea copleşitoare pentru a le face faţă şi au tendinţa de a evita să le trăiască, în absenţa unui adult perfect conştient care să-i îndrume cu iubire şi înţelegere plină de compasiune către înfruntarea directă a emoţiei, alegerea de a nu o trăi este întradevăr singura opţiune pentru copil în acele momente. Din nefericire, mecanismul de apărare deprins de timpuriu rămâne în funcţiune şi după ce copilul devine adult. Emoţia încă trăieşte în el neconştientizată şi se manifestă indirect, de exemplu sub formă de anxietate, furie, izbucniri violente, o stare sufletească anume sau chiar o boală fizică. În unele dintre cazuri ea împiedică sau sabotează toate relaţiile intime. Majoritatea psihoterapeuţilor au avut pacienţi care iniţial pretindeau că au avut o copilărie total fericită, iar mai târziu se dovedea că lucrurile stăteau exact pe dos. Poate că acestea reprezintă cazuri extreme, dar nimeni nu iese din copilărie fără să fi suferit durere emoţională. Chiar dacă ambii părinţi ar fi iluminaţi, tot aţi creşte într-o lume care este în cea mai mare parte inconştientă.
Reminiscenţele durerii lăsate de fiecare emoţie negativă puternică ce n-a fost complet înfruntată, acceptată, pentru ca apoi să vă puteţi desprinde de ea, se acumulează şi formează un câmp energetic ce se regăseşte în chiar celulele corpului vostru. El nu constă doar din suferinţele copilăriei, ci este format şi din emoţiile dureroase care i-au fost adăugate mai târziu, în adolescenţă şi după ce aţi devenit adulţi, mare parte din ele create de vocea egoului. Este durerea emoţională care vă însoţeşte inevitabil atunci când fundamentul vieţii voastre îl reprezintă un fals sentiment de sine. Acest câmp energetic format din emoţii vechi, dar încă foarte vii, ce se regăseşte în aproape fiecare fiinţă umană, este corpul-durere. Corpul-durere însă nu este doar de natură individuală, în el se regăseşte şi o parte din durerea a nenumăraţi oameni ce au trăit de-a lungul istoriei umanităţii, care este o istorie a neîntreruptelor războaie tribale, a sclaviei, jefuirilor, violurilor, torturii şi a altor forme de violenţă. Această durere trăieşte încă în subconştientul colectiv al umanităţii şi creşte pe zi ce trece, după cum vă puteţi da seama atunci când vă uitaţi la ştirile de seară sau priviţi dramele din relaţiile oamenilor. Corpuldurere colectiv este probabil prezent în ADN-ul tuturor oamenilor, chiar dacă noi nu l am descoperit încă.

Fiecare nou-născut care vine pe lume poartă deja un corp-durere emoţional. La unii dintre ei este mai dens şi mai greu decât la alţii. Există copii fericiţi în cea mai mare parte a timpului şi există alţii care par să poarte în ei o cantitate uriaşă de nefericire. Este adevărat că unii dintre copii plâng mult din cauză că nu primesc suficientă dragoste şi atenţie, dar alţii plâng în aparenţă fără motiv, de parcă ar încerca sa îi facă pe toţi cei din jur la fel de nefericiţi cum sunt ei — şi adeseori reuşesc. Au venit pe lume purtând deja cu ei mare parte din durerea umanităţii. Alţi copii plâng frecvent deoarece simt emoţiile negative ale mamelor şi taţilor lor, iar acestea le provoacă durere şi determină
o amplificare a corpului-durere prin absorbirea energiei din corpurile-durere ale părinţilor, în fiecare dintre cazuri, odată cu creşterea corpului fizic al bebeluşului, creşte şi corpul-durere.
Un copil cu un corp-durere uşor nu va fi neapărat un adult „mai avansat” pe calea spirituală decât cel cu un corp-durere dens. De fapt, adesea se întâmplă tocmai invers. Oamenii cu corpuridurere grele au de obicei o şansă mai mare să se trezească pe plan spiritual decât aceia cu corpuri relativ uşoare, în timp ce unii dintre ei rămân pradă corpului-durere greu pe care îl au, mulţi alţii ajung într-un punct în care nu mai pot trăi cu nefericirea şi astfel motivaţia pentru a se trezi devine una puternică.
De ce reprezintă trupul chinuit al lui Cristos, faţa lui schimonosită în agonie şi nenumăratele sale răni sângerânde o imagine atât de semnificativă în conştiinţa colectivă a umanităţii? Milioane de oameni, cu precădere în perioada medievală, nu s-ar fi aflat într-o relaţie atât de profundă cu el cum s-a întâmplat, dacă ceva din ei n-ar fi rezonat cu imaginea, dacă n-ar fi recunoscut inconştient în ea reprezentarea exterioară a propriei lor realităţi interioare — corpul-durere. Nu erau încă suficient de conştienţi pentru a-i recunoaşte prezenţa direct în ei înşişi, dar acesta a fost pentru ei începutul conştientizării. Cristos poate fi privit ca arhetipul uman, întruchipând atât durerea, cât şi posibilitatea de a o transcende.