O mare ispită a celui care vrea să se apropie de Dumnezeu este aceea de a transpune războiul lăuntric pe planul exterior. În felul acesta, va vedea în chipurile celor din jur dracii care îl chinuie înlăuntrul său. Se va simţi atacat de pretutindeni, îi va bănui pe toţi de felurite conspiraţii. Nu are nevoie de dovezi. El ştie. El vede ceea ce alţii nu pot vedea din cauză că sunt păcătoşi.
Va deveni un vajnic apărător al credinţei, aruncând asupra celor care vor să-l trezească cuvinte de foc. Nimeni nu-l va putea scoate din această paranoia. Pentru că, orbit de mândrie, crede că se situează, indubitabil, de partea drepţilor.
Poate că problema vine tocmai din faptul că nu mai are dubii cu privire la poziţia sa. Îşi ia ca aliaţi sfinţii, pe care îi pune să slujească propriilor concepţii belicoase. Aşa fac acei musulmani care au transformat jihadul dintr-o luptă spirituală în una cu semenii; aşa tind să facă şi la noi în ultima vreme tot mai mulţi dintre cei care îşi afirmă zgomotos ortodoxismul pe internet.
Nu cred nici că trebuie să fim orbi la ceea ce se petrece în jurul nostru, la nivel politic şi social. Însă pericolul care vine din afară este mai mic decât cel ce vine dinlăuntrul nostru, pentru că acela nu poate atinge decât instituţiile, formele de organizare ale societăţii, care oricum sunt departe de a reflecta creştinismul autentic. Dar focalizându-ne atenţia asupra răutăţii „din afară”, ne vom consuma toate energiile într-o luptă extenuantă cu propriile noastre închipuiri şi nu vom putea păstra deschis ochiul lăuntric, singurul care poate vedea lumina dumnezeiască.
Riscăm să ajungem, în acest fel, la o psihoză socială, aşa cum s-a mai întâmplat în istorie nu cu foarte mult timp în urmă.