[HoratiuM]

În prealabil postat de catalin2

Exact la intrebarea aceasta raspunde parintele Cleopa in acea prezentare. Iar anna a dat link-ul catre spusele Sf. Ignatie Briancianinov (un sfant din secolul XIX, ale carui sfinte moaste se afla la Manastirea Tolga, langa Iaroslavl) care explica si de ce se intampla asta, unii credinciosi creind o imagine a divinitatii dupa parerea lor, adica "Dumnezeu trebuie sa fie asa pentru ca asa gandesc eu ca ar fi corect."

Asadar, din cauza caderii lui Adam toti oamenii merg in Iad. Domnul a creat o mica posibilitate, ca unii sa poata ajunge totusi alaturi de El (calea cea stramta). Iisus a trimis harul pe pamant pentru ca cei ce beneficiaza de Sfintele Taine sa aiba o sansa la mantuire. Doar cu faptele si credinta nu are nimeni nicio sansa, la fel era si inainte de venirea Mantuitorului.
Dar in timpul lui Noe de ce a fost salvat doar el si familia sa, iar toti ceilalti inecati? Au fost predestinati? Nu, pentru ca din cauza alegerilor parintilor si stramosilor si urmasii dobandesc urmarile alegerilor.

Iata ce spune sf. Ignatie, raspunzand unei femei care il intrebase de ce doar ortodocsii au parte de mantuire.
Etc.

Aşaaaa!... Dacă mai era loc de nedumeriri, acum, prin unele precum cele de mai sus, putem vedea pe deplin ce înţeleg unii prin cuvântul „creştinism”: o sectă. Şi putem să ne facem o idee despre „dumnezeul” lor: un biet măcelar sadic care a creat lumea ca s-o transforme într-un abator sordid şi să se amuze pe seama oiţelor predestinate să fie gâtuite cu sistemă după ce au fost teleportate acolo fără preaviz de sacrificiu. Cei care se cred „mântuiţi” au, astfel, ocazia să-şi cumpere bilet la lojă şi să se bucure în tihnă de nenorocul fraierilor.

De ce ar fi Creatorul responsabil de propria Lui creaţie? De ce ar trebui să Se gândească să Îşi mântuiască toată făptura pentru alcătuirea căreia S-a anulat pe Sine? Chit că ştia din Eternitate că făptura, cel mai probabil, va face o alegere proastă în Eden...

Nu-i loc de multă voroavă: are destulă iubire pentru nenorociţii de păcătoşi ca să-L trimită pe Fiul (adică să Se trimită pe Sine) ca să fie crucificat pe pământ — deci Se autoanulează a doua oară, de la Geneză încoace — pentru a-i mântui pe păcătoşi.

Dar, bietul „dumnezău ortodox” nu poate avea chiar atâta iubire, totuşi, încât să caute o modalitate să îşi salveze toată făptura; aşa că, sărăcuţ fiind cu Duhul, nu-l interesează să prevadă din eternitate mizilicuri d’astea şi mai bine trimite la abatorul veşnic vr’o câteva miliarde bune. Că, doară, săracii, chiar dacă n-au auzit de aşa volnic „dumnezău” şi chiar dacă, auzind de el, poate nu l-au înţeles bine sau n-au fost vrednici „agenţii publicitari”, merită abatoru’, călca-i-aş cu tractoru’. N’est-ce pas?

*

Ştiţi, s-a tot vânturat pe aici cuvântul erezie. Venit de la hairesis, care a însemnat mai multe lucruri: de la şcoală de gândire, până la facţiune sau sectă; şi de la haireisthai care, în principiu, înseamnă „a alege”. Sensul de azi al termenului poartă către o doctrină care este diferită sau opusă învăţăturii recepte sau consacrate într-un domeniu dat, fie el religios sau ştiinţific (în cel din urmă nu are decât o rezonanţă mai degrabă metaforică). Însă ideea de bază a sensului de azi s-ar putea traduce prin „bun plac”, prin „arbitrariu”: adică „fac o alegere pentru că aşa mi se pare mie”.

Cine cunoaşte dogmatică, mai ştie, însă, un lucru: ereziile întotdeauna au luat chipul unor raţionamente logice scrupuloase din punct de vedere formal. Ele aveau întotdeauna silogisme bune pentru că respectau principiile logicii în mod univoc, deci formal: cel al identităţii şi cel al non-contradicţiei. Cu alte cuvinte, ereziile conveneau întotdeauna de minune raţiunii umane. Dimpotrivă, enunţurile dogmatice întotdeauna au încălcat univocitatea legilor logicii şi s-au exprimat prin antinomie, adică prin formulări care, din punctul de vedere al logicii formale, sunt absurdităţi, imposibilităţi (Dumnezeu e Unu şi Trei în acelaşi timp şi sub acelaşi raport; Hristos este O Persoană divină cu două naturi, una divină, cealaltă umană; etc.). Dar nu e destul să spunem atât despre dogmatică. Pentru că ea nu este pur şi simplu un corp de afirmaţii contradictorii. Ci, arată Blaga în „Eonul dogmatic”, dogma transcende contradicţia nudă prin aceea că realizează o scindare între concepte care, în mod normal, în logica noastră umană, naturală, sunt solidare, dacă nu chiar identice. Cu alte cuvinte, dogmatica schimbă ordinea lucrurilor în gândire, metanoizează conceptele şi le smulge naturii lor finite. Apoi, le transfigurează prin infinitizarea semnificaţiei lor care devine inaccesibilă şi chiar insuportabilă pentru logica formală, netransfigurată.

Aceasta înseamnă că o gândire formală care se mai crede îndreptăţită, deci care nu şi-a văzut lipsa de întemeiere în ea însăşi pentru că este întemeiată din afara ei, va continua să judece dogmele de pe spezele conceptelor naturale şi univoce. Genul acesta de atitudine duce la două rezultate, care par opuse, dar care, în esenţa lor constitutivă, coincid:

α) La ateism — care nu acceptă transfigurarea pentru că îi lipseşte onestitatea de a înţelege că finitudinea nu-şi ajunge sieşi.

β) La fanatism religios sau la fariseism — care acceptă transfigurarea... doar formal, „din buze”, cum se spune (depăşirea formalismului ar trebui să însemne acceptarea reală, nu formală a transfigurării, cea din urmă fiind contradictorie). Proclamă sus şi tare adevărul transcendent, dar nu-l înţelege fie pentru că se simte mulţumit cu ce are, fie pentru că nu dă doi bani pe el şi nici nu-l crede cu adevărat, fie pentru că se atinge un anumit nivel de orbire.