[HoratiuM]

Acum, să vedem care sunt ipotezele dacă luăm serios în discuţie consecinţele şi alternativele pseudo-doctrinei expuse în fragmentul citat mai sus. Dacă (parafrazez) „numai unii, adică cei pentru care s-au dat tainele, se mântuiesc” atunci:

A. (Consecinţă) Dumnezeu nu e Dumnezeu pentru că:

(a.) Este omniscient şi cunoaşte viitoarea cădere a creaturii sale, dar nu are nici un plan pentru salvarea ei reală. Aceasta pentru că:

i.) Fie consideră că o creatură este destinată torturii veşnice, rupturii de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Dumnezeu:

1. Fie nu are ca esenţă iubirea, deci unitatea Identităţii cu Diferenţa. Ci are ca definiţie o logică determinată univocă (umană, în speţă) în care se dau etichete definitive şi irevocabile, deci oarbe, pentru oricine, în spiritul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.
2. Fie Dumnezeu nu are dreaptă socotinţă pentru că îşi ignoră propria esenţă şi contrazice implicit scopul Genezei: unitatea lui cu creatura.

ii.) Fie nu este în stare să creeze creatura în mod perfect din început, deci nu are o Idee absolută cu privire la ea şi, atunci, creaţia divină e un fel de „trial and error” — un fel de „evoluţie” ameliorativă prin eşecuri... veşnice. Ceea ce e o contradicţie în termeni (nedogmatizabilă).
iii.) Este pur şi simplu rău, pervers, deci îi lipseşte bunătatea şi iubirea, pentru că Se simte bine în postura de păpuşar care îşi regizează propriile scenarii libertine în care oiţele sunt măcelărite, torturate fizic şi psihic pe parcursul vieţii temporar, apoi, în veşnicie, etern. Atunci Îi lipseşte definiţia ca Identitate a Identităţii cu Diferenţa — deci nu mai poate fi numit ca Treime, ca Tată, ca Fiu, ca Duh Sfânt. Îi lipseşte, de altfel, în acest caz, însăşi sfinţenia.
iv.) Nu poate să o salveze pentru că există o altă lege, mai presus de Dumnezeu însuşi. Deci, Dumnezeu nu e Dumnezeu.


(b.) Nu este omniscient şi nu cunoaşte viitoarea cădere. Deci, nu e Dumnezeu.



B. Dumnezeu este Dumnezeu, dar:

(a.) (Consecinţă) Unele creaturi sunt făcute ca să fie cu El, altele, nu. Aceasta pentru că:

i.) Aşa „bine”voieşte El. De fapt, nu putem indica aici decât purul arbitrariu. Dar ştim că arbitrarietatea contravine Esenţei divine şi nici nu putem construi aici o antinomie dogmatică din această cauză.
ii.) Unele creaturi aleg să nu se mântuiască prin liberul lor arbitru. Dar, atunci:

1. Există o limită a omnipotenţei divine — ceea ce contravine definiţiei Sale.
2. În Eschaton Totalitatea va trebui să coaguleze două stări absolut incompatibile, contradictorii, fără a le putea dogmatiza din cauza remanenţei naturale a conceptelor ce intră în joc: o Eternitate de fericire cu o Eternitate de chinuri. Dar aceasta în situaţia în care Eternitatea nu e decât Una şi în care sciziunea dintre planuri este univocă şi nimic din cei damnaţi nu poate intra în Împărăţie.


(b.) (Alternativă) Toate creaturile sunt făcute să fie mântuite, să se unească lui Dumnezeu, dar, simultan, fără ca în Împărăţie să intre păcatul sau consecinţele sale („Nimic întinat nu va intra în ea” [Împărăţia Cerurilor], cf. Apoc. 21:27, 22:3, 22:14-15). Dar aici, pe de o parte, va fi judecată aspră, iar pe de alta, paradoxal, mântuire universală. Apoi, Dumnezeu, pe de o parte, va accepta liberul arbitru al fiecăruia; pe de alta, va reuşi, totuşi, să mântuiască într-un fel tainic până şi pe cei care pur şi simplu refuză asta: adică refuzul lor la adresa lui Dumnezeu va trebui să însemne, paradoxal, unitatea lor cu El, fără ca voinţa lor să fie încălcată şi fără ca Dumnezeu să primească în comuniune răul. Pentru cei care au dreaptă socotinţă se vede cu ochiul liber că abia aici, la această alternativă, putem să concepem condiţiile vreunui enunţ de tip dogmatic (sau ale mai multora).

Acum, vă las pe voi să comparaţi spusele convivului nostru de mai sus cu doctrina creştină autentică, dar şi cu toate consecinţele ce rezultă din asemenea consideraţii hazardate privitoare la mântuire: unde este erezia? Unde este arbitrariul şi blasfemia? Cât de clară e doctrina creştină, cât de complicată şi cât de limpede putem spune noi că înţelegem ce ni s-a revelat când prin simpla angajare în astfel de judecăţi cădem în asemenea cumplite aporii?

Eu de acum înainte cred că nu voi mai spune, ca răspuns la idei precum cele pe care le-am putut citi, decât no comment.

Doar încă o idee. Am mai spus-o: dacă ortodoxia devine o sectă, aşa cum îi trasează calea oameni precum Brancianinov şi alţii, ea şi-a pierdut Duhul. Atunci să nu ne mirăm că o vedem tot mai atacată, că ateismul este în creştere şi că religiozitatea e privită cu tot mai multă suspiciune de laici. Să nu ne mai mirăm dacă apar contestatari tot mai violenţi, mai neruşinaţi, mai lipsiţi de raţiune, mai înverşunaţi şi mai tembeli ai adevăratei credinţe. Adevărat vă spun că avem ateii pe care-i merităm.