continuare
- Pustnicii nu vor să fie deranjați în timpul vieții și vor să moară neștiuți de nimeni. Poate-i bine să-l lăsăm așa cum a vrut el – încerca Octavian să mă facă să renunț la ideea mea.
- Dacă a trimis mirosul ăsta spre noi, poate că vrea să ne spună ceva – am insistat eu. Hai să-l găsim.
Am început să ne învârtim prin zonă, încercând să ne dăm seama de unde venea mirosul. Prietenul meu a găsit locul, în spatele unor tufe – era o intrare îngustă săpată într-o stâncă. În fundul ei, pe o scândură veche de lemn se afla întins trupul unui pustnic bătrân ce părea mort demult. Era îmbrăcat subțire, cu o rasă veche și decolorată, semn că trecuse la Domnul în perioada verii. Pielea i se vedea neputrezită. Nu-mi plăcea să privesc prea mult trupul unui mort, așa că mi-am aruncat privirea în lături. Lângă el era o icoană a Maicii Domnului cu candelă, iar pe o piatră ce servise probabil drept masă, era o Biblie veche, în limba greacă. M-am uitat la ea – fusese tipărită în 1839 de Mitropolia din Tessaloniki. Octavian a aprins candela și a început să sărute picioarele și mâinile pustnicului mort.
- Ajută-mă să-l îngropăm la intrarea în peșteră – mi-a zis el.
- Nu vrei mai bine să-l ducem la Prodromu? – l-am întrebat eu. Dacă nu i-a putrezit corpul de mai bine de 150 ani, poate e un sfânt ce merită să fie venerat. Îl luăm în România, căci bisericile noastre nu au prea multe moaște sfinte.
În acel moment o voce s-a auzit venind din dreptul pustnicului:
- O viață întreagă am fugit de lume ca să mă smeresc în locul ăsta și tu vrei să mă faci cunoscut lumii? Îngroapă-mă și nu mai spune nimănui de mine. Apoi ia caietul și du-te.
Înspăimântat de vocea auzită am dat să fug, dar Octavian m-a reținut. Am ieșit afară să săpăm o groapă, cu lopata și săpăliga găsite în peșteră. Am săpat un timp îndelungat fără să vorbim. Noaptea se lăsase, iar mie mi se făcuse pielea ca de găină. Îmi spuneam că din cauza frigului sau a coioților care lătrau prin apropiere, dar știam înlăuntrul ființei mele că vocea auzită mi-a înghețat sângele din vene. Era clar că nu era o nălucire a minții mele. Uitându-mă atent la Octavian, am văzut că săpa cu calm, cu umilință și smerenie, dar nu cu teamă, așa că m-am liniștit. Era probabil obișnuit să-i vorbească moaștele sfinților. Când l-am ridicat pe pustnic de pe scândură să-l punem în groapă, am rămas surprins să văd cât era de ușor – nu cântărea mai mult de 20 kilograme. Prietenul meu i-a făcut o slujbă lungă, apoi ne-am așezat pe scândura lui să ne odihnim.
|