"sa nu faci prostia sa divortezi doar pentru o palma(chiar si doua) ocazionala, certuri, abuz verbal."

Nici nu ştiu cum să încep să exprim câtă indignare îmi provoacă afirmaţia aceasta. Cum adică e o prostie să divorţezi pe motiv de abuz? În momentul în care soţul tău, cel care a jurat în faţa lui dumnezeu că va fi alături de tine, te va iubi şi te va proteja şi te va respecta, şi-a încălcat jurământul (pentru că o palmă, indiferent că e ocazională sau e un caz singular, e lipsă de respect şi iubire), trebuie să te gândeşti la tine, la demnitatea ta ca om, ca femeie. Copiii? Sigur, sentimentele lor trebuie luate în calcul, dar pentru că şi eu lucrez cu copii, ţin să te contrazic. Divorţul părinţilor este, într-adevăr, o încercare grea pentru ei. Dar e mult mai bine decât să-şi vadă tatăl lovind-o pe mama lor. Gândeşte-te la impactul pe care asemenea scene de violenţă domestică l-ar avea asupra unor minţi fragile de copilaşi. Băieţeii vor învăţa din asta că e în regulă să fii violent, că e un comportament normal, pentru că ei învaţă prin imitaţie. Şi imită ceea ce văd acasă, la părinţi, zi de zi. Fetiţele vor dezvolta o androfobie acută care poate merge până la stadiul de boală cronică, dacă tatăl îşi va vărsa furia şi asupra lor.
Un bărbat care e în stare să abuzeze de o femeie, mai ales de soţia lui, nu merită privilegiul de a fi tată. Să ştii că a fi părinte nu e ceva ce ţi-e dat, pur şi simplu. Doar pentru că ai dat viaţă unui copil nu înseamnă că ai dreptul să îl distrugi. Dimpotrivă, ai obligaţia de a-l creşte într-un mediu armonios, plin de pace, de bună înţelegere şi de veselie.
Copiii vor creşte, iar la momentul oportun părinţii le pot explica adevăratele motive care i-au împins la divorţ. Vor înţelege, odată cu trecerea timpului, că aşa a fost mai bine. Şi le va fi şi lor mult mai bine să îşi vadă părinţii fericiţi separat decât nefericiţi împreună.