[Iustin44]

În prealabil postat de Chupacabra

Eu unul , nu-l percep pe Dumnezeu si nu l-am perceput vreodata.Depinde de semnificatia cuvantului "percepere" , acum , ce-i drept.Am avut momente in care am fost religios , momente in care mergeam in fiecare duminica la biserica - dar pe Dumnezeu nu l-am perceput.Poate ca am fost eu mai incapatanat, poate ca Dumnezeu nu exista - oricum asta tine de experienta mea personala , deci e irelevant.Daca se refera la perceptia biblica despre Dumnezeu, pot sa spun ca este in anititeza cu descrierea sofiaiugai. "Dar vai prin aceasta nepricepere a mea[care e si ea un grav pacat] nu am facut decit sa -i infig noi cuie in miini si picioare si sa-l sagetez in inima LUI ,sa-L inghesui si sa nu-i dau un loc inima mea.Doar indelunga lui rabdare cu mine si dragostea LUI pt oamenii pacatosi a reusit sa ma salveze din marasmul sufletesc in care ajunsesem" Sunt curios ce motiv ar avea Dumnezeu - daca ar exista - sa se simta dezamagit de propria sa neputinta. Este vina lui, sau poate are o placere pentru aceasta "durere imensa". Intrebarile sunt multe, raspunsurile sunt putine dar ce mai conteaza cand "caile Domnului sunt misterioase"?

NU SUNT MISTERIOASE DELOC daca ai sinceritate in suflet si te rogi: Doamne arata-mi, vreau sa Te cunosc>Iata cateva argumente stiintifice ce dovedesc ca Dumnezeu exista si ca El a facut Universul.
Bill Cooper despre Ceasornicarul lui Paley
Pentru savantul care a trăit cu credinţa sa în puterea raţiunii, povestea se termină ca un vis urât. El a escaladat
muntele cunoaşterii; este pe punctul de a atinge cel mai înalt pisc; dar aici e întâmpinat de un grup de teologi
care îl aşteptau acolo de secole... (Robert Jastrow, astrofizician, God and the Astronomers)
Este ironic că faptele ştiinţifice îl elimină pe Darwin, dar îl lasă pe William Paley ( o persoană pe seama căreia
lumea ştiinţifică s-a distrat vreme de peste un secol) încă în competiţie, cu şansa să devină câştigătorul
absolut.” (Sir Fred Hoyle, astronom, Evolution from Space)
Yes, Sir Fred is right-Paley is in and Darwin is out (Duane Gish, paleontolog, Senior Vice President Institute
for Creation Research)
Nu cred să fi admirat vreodată o carte mai mult decât Teologia Naturală a lui Paley. (Charles Darwin)
uţine lucruri, pare-se, sunt noi sub soare, iar prezentul ne-a aflat la fel de dezbinaţi ca întotdeauna într-o
controversă care s-a dezlănţuit deja de mai bine de două mii de ani. Nu doar filosofii şi savanţii, dar şi
omenirea în general ne apare împărţită în două tabere, două şcoli de gândire opuse şi ireconciliabile. Problema
se reduce, în ultimă instanţă, la următoarele: de o parte cei ce contestă că universul nostru a fost creat, de
cealaltă cei care contestă că nu ar fi fost creat. Ambele părţi au convocat în faţa publicului lor o multitudine
înspăimântătoare de argumente şi pledează în favoarea lor de ani de zile, dar cel mai important dintre aceste
argumente, în jurul căruia s-a dus mereu marea bătălie, este cel al dovezii proiectului inteligent (evidence of
design). Prezintă universul dovada că o gândire deliberată şi proniatoare a fost implicată în crearea sa, ori nu?
Dacă da, rezultă că această gândire plănuitoare şi prevăzătoare poate proveni numai dintr-o Gândire/Minte care
a fost în mod necesar mai mare decât universul pe care l-a creat. Dar dacă nu există o asemenea dovadă, cum
susţin unii, atunci poate că universul a existat dintotdeauna, ori s-a înfiinţat prin forţe accidentale şi în întregime
naturale.
Disputa are o istorie fascinantă. Nu mai departe de anul 44 î.Hr., stoicul Cicero, fără îndoială cel mai
valoros avocat din Roma antică, ştiind aşadar cum să confrunte mărturiile divergente, a reliefat dovada
proiectului inteligent in următorul fel: Când observi un cadran solar sau un ceas cu apă, vezi că ele
indică timpul datorită modului în care au fost proiectate, şi nu din întâmplare. Cum poţi atunci să-ţi
închipui că universul, ca întreg, e lipsit de scop şi de inteligenţă, când el cuprinde totul, inclusiv aceste
artefacte şi pe făurarii lor. Prietenul nostru Posidonius, precum ştiţi, a făcut de curând un glob care în
revoluţia sa indică mişcările soarelui, ale stelelor şi ale planetelor, ziua şi noaptea, întocmai cum ele
se petrec în cer. Acum, dacă cineva ar fi să ia acest glob şi să-l arate oamenilor din Britania sau
Scythia, ar putea măcar şi unul din aceşti barbari să nu vadă că acestea au fost produsul unei
inteligenţe conştiente?
Lucretius, pe de altă parte, care a trăit în aceeaşi vreme cu Cicero şi care a îmbrăţişat viziunea epicureică, a
crezut că toate lucrurile au venit la existenţă pur si simplu prin ciocnirea întâmplătoare şi eternă a atomilor,
susţinând că orice aparenţă de proiect era o aparenţă şi nimic mai mult.
Confruntarea nu a început cu Cicero şi Lucretius, bineînţeles. Ea este mai veche decât oricare dintre ei doi, dar e
interesant să-l vedem pe Cicero folosind un instrument de măsurare a timpului pentru analogia lui. Planul şi
măiestria desăvârşită, volumul uriaş de gândire care sunt implicate în făurirea oricărui măsurător al timpului,
indiferent de mecanismul folosit, sunt extrem de grăitoare. Atât de mult încât această analogie a fost folosită cu
mare succes şi pasiune până aproape de zilele noastre. Doar că recent a fost făcută o încercare de a demonstra că
analogia este eronată.
În 1986 a apărut o carte intitulată Ceasornicarul orb (The blind Watchmaker). Ea a fost scrisă de Richard
Dawkins, un savant evoluţionist care a sperat să convingă că toate lucrurile au apărut în existenţă prin procese în
întregime naturale. Era un argument obişnuit, dar la care Dawkins a sperat să adauge o nouă caracteristică
P
(înşelătoare), căzând de acord, cel puţin în principiu, cu aserţiunea creaţionistă că orice ceasornic trebuie să aibă
un fauritor. Totuşi, el a susţinut că ceasornicul (prin care el subînţelege universul) a apărut în existenţă întradevăr
prin lucrarea unui ceasornicar, dar unul care era orb, şi nu doar orb, dar şi fără inteligenţă sau scop - o
entitate negânditoare şi inconştientă. Cunoscută altfel sub numele de selecţie naturală.
Lucrând în mod necesar la întâmplare, ceasornicarul lui Dawkins a trudit continuu de-a lungul milioanelor de
ani, deşi cu o finalitate pe care n-ar fi cunoscut-o niciodată, până când ceea ce a rezultat a fost un univers plin de
o ingeniozitate şi de o complexitate ce le depăşesc de departe pe acelea ale oricărui ceas, un univers ale cărui
legi, componente şi procese funcţionează şi astăzi cu o mare precizie. Argumentul lui Dawkins, şi de fapt
întreaga tendinţă a cărţii sale, era că nu este nevoie de un Creator inteligent pentru a face universul, pământul şi
omenirea să apară. În loc de aceasta, a susţinut el, n-a fost vorba decât de o şansă favorabilă, într-adevăr
minunată: un ceas nefăcut de nimeni, dintr-un nimic devenit instabil şi care, într-o zi, a explodat - un ceas de o
splendoare de negândit, al cărui proiect n-a avut nevoie de nici un proiectant şi la meşteşugirea căruia nici un
făurar nu a pus mâna.
O schemă simplistă şi atractivă care, se spera, şi-ar împrumuta verosimilitatea teoriei evoluţiei o teorie care se
află astăzi într-o cumplită nevoie de credibilitate. Dar vai, nimic nu e atât de simplu! Pentru că în calea
scenariului lui Dawkins se afla un corpus de fapte bine stabilite, fapte de care savanţii din domeniu erau
conştienţi de mulţi ani. Printre ele este certitudinea, confirmată de ani de observaţie neîntreruptă, că selecţia
naturală, atunci când funcţionează, o face numai asupra a ceea ce există deja. Ea nu poate crea prin ea însăşi
nimic nou. Mai mult, mutaţia genetică de care toţi evoluţioniştii şi-au ţintuit speranţele şi asupra căreia selecţia
naturală doar cernând-o şi eliminând-o dintr-o populaţie (mai degrabă decât inserând-o în aceasta) rezultă astfel
întotdeauna dintr-o pierdere de informaţie şi organizare, şi niciodată dintr-un câştig. Mutaţia conduce în cele
mai multe cazuri la stricăciune şi sterilitate în interiorul unei specii care deja exista. Niciodată ea nu poate să
funcţioneze în avantajul uneia care nu există. Astfel, mutaţiile sunt văzute ca fiind o pierdere în complexitate şi
ordine, şi nu creşterea pe care o necesită teoria evoluţiei. La care se adaugă faptul că, în loc să fie un principiu
creator, selecţia naturală care acţionează asupra unor asemenea mutaţii, este în esenţă un mecanism de siguranţă
care va rezista, mai degrabă decât să încurajeze, oricărei schimbări într-o populaţie deja stabilită. Altfel spus,
selecţia naturală este în cel mai bun caz un principiu conservativ, accidental unul distructiv, dar, în mod sigur,
niciodată unul creativ.
Dar, deşi e mult deja, nu e totul, pentru că există şi alte lucruri pe care noţiunea lui Dawkins trebuie să le treacă
sub tăcere. De exemplu, ea nu dă seama aşa cum trebuie de descoperirile recente din domeniile ADN-ului şi al
Teoriei Informaţiei, care sunt inexplicabile dacă originile ADN-ului sunt atribuite pur şi simplu vreunui accident
primordial. Aceasta, deoarece nivelul extraordinar de informaţie organizată pe care îl întâlnim în codul genetic
putea să apară nu dintr-o sursă conştientă, ci numai dintr-una inteligentă şi informativă. E un fapt ce continuă săl
surprindă pe orice savant ce lucrează în acest domeniu (as does the sheer mind-boggling complexity of the
subject).
Profesorul Werner Gitt, care este Directorul Procesării Datelor la Institutul de Fizică şi Tehnologie din
Braunschweig (Germania) arată că: Cea mai înaltă densitate a informaţiei pe care o cunoaştem este cea a
moleculelor ADN. Capacitatea de înmagazinare a ADN-ului, transportorul de informaţie al fiinţelor vii, este de
4,5x1013 ori mai eficace decât megacipul. Suma totală a cunoştinţelor depozitate în prezent în bibliotecile lumii
este estimată la 1018 terabiţi. Dacă această informaţie ar putea fi înmagazinată în molecule ADN, 1% din volumul
unei gămălii ar fi suficient pentru acest scop. Pe de altă parte, dacă această informaţie ar urma să fie încărcată
cu ajutorul megacipurilor, am avea nevoie de o baterie mai înaltă decât distanţa dintre pământ şi lună.
Molecula ADN - din care sunt compuse chiar şi cele mai simple (unii ar spune cele mai primitive) forme de
viaţă este astfel de 45 de milioane de milioane mai buna în păstrarea şi transmiterea informaţiei decât megacipul. Aceasta
deoarece molecula ADN este un sistem tridimensional de înmagazinare a informaţiei deosebit de complex, în
timp ce megacipul este numai bidimensional. Dar capacitatea moleculei ADN de înmagazinare şi de transmitere
a unor cantităţi de negândit de mari de informaţie într-un mod atât de eficace nu ne spune însă de unde provine
informaţia ca atare. Care este sursa acesteia?
Teoria Informaţiei, în care profesorul Gitt este unul din experţii de frunte ai lumii, este o ramură importantă de
investigaţie ştiinţifică, ce a arătat într-un mod convingător şi solid că informaţia nu doar că nu apare, dar nici nu
poate apărea din vreo stare de non-informaţie, tot aşa cum viaţa nu purcede din ne-viaţă. Mai mult, informaţia a
ajuns acum să fie recunoscută ca a Treia Cantitate Fundamentală a universului, care până în prezent era gândit a
fi constituit numai din două cantităţi fundamentale: acelea de materie şi energie. Molecula de ADN este,
bineînţeles, materie. Activităţile sale sunt bazate pe energie. Dar informaţia pe care o transportă este cu totul şi
cu totul altceva. Cu alte cuvinte, nu ajunge să ai doar materie şi energie pentru ca ADN-ul să funcţioneze. Ceea
ce este de asemenea necesar, cel puţin pentru început, este o infuzie masivă de informaţie, de care nici materia,
nici energia nu sunt responsabile şi pe care nici una dintre ele nu o poate suplini. Din nou profesorul Gitt ne
spune: Potrivit lui Norbert Wiener, fondatorul ciberneticii şi al Teoriei Informaţiei, informaţia nu poate fi de
natură fizică, deşi ea e transmisă prin mijloace fizice: informaţia e informaţie, nici materie, nici energie. Nici
un materialism care eşuează în a da seama de aceasta nu mai poate supravieţui.
Dar, încă mai neliniştitor pentru materialist decât descoperirea recentă a informaţiei ca A Treia Cantitate
Fundamentală, este dumirirea asupra originii ei: Dacă în orice sistem este găsit un cod de bază, se poate
conchide că sistemul îşi are originea într-un sistem mental şi nu a apărut din întâmplare. Sensurile reprezintă
întotdeauna concepte mentale. Ele sunt distincte de materie şi energie. Ele şi au originea într-o sursă
inteligentă. Informaţia poate fi înmagazinată prin mijlocirea limbajului şi transmisă prin transportori fizici.
Informaţia însăşi este în întregime invariantă. Cauza acestei invarianţe sălăşluieşte în natura ei non-materială.
S-ar părea că în vreme ce unii materialişti erau ocupaţi căutând prin toate locurile greşite, unii fizicieni au dat
întâmplător peste Mintea lui Dumnezeu. Informaţia cere ca sursă a sa inteligenţa, iar inteligenţa cere gândire.
Totuşi, făurind sintagma ceasornicarul orb Dawkins n-a încercat doar să adauge o nouă cotitură unei
controverse vechi, ci aducea şi un omagiu ranchiunos unui gânditor ce a trăit înaintea lui, William Paley, care, n
mod ironic, argumenta acum aproape 200 de ani în urmă exact opusul a ceea ce Dawkins propunea acum. Dar
potrivit acestuia, şi în ciuda prinosului adus, argumentul lui Paley este greşit; glorios şi pe de-a-ntregul greşit”.
Afirmaţia este nefericită, totuşi, deoarece Paley, anticipându-l pe Dawkins în fiecare punct, argumentând ca să
atribui întâmplării crearea universului e tot atât de ridicol ca şi a susţine că un ceas ar putea, la fel, să fie făurit
din greşeală. Ceea ce reiese din ce în ce mai evident din tot ce spune Paley, este că toate argumentele lui
Dawkins, fie ele chiar îmbrăcate în haine moderne, nu sunt doar lipsite de originalitate, dar sunt şi expirate de
peste două sute de ani. Astfel, contribuţia care, s-a sperat, va fi adăugată controversei, se dovedeşte a nu fi, la
urma urmei, atât de nouă.
Dacă Paley a greşit sau nu glorios, poate să fie judecat de orice cititor al prezentei ediţii a operei sale. Un
specialist în biologie moleculară din zilele noastre (deşi nu este un creaţionist), se întâmplă să creadă că
gânditorul englez a avut dreptate: De-a lungul ultimilor douăzeci de ani criticismul lui Hume a fost invalidat în
cele din urmă. Paley nu doar că a avut dreptate susţinând existenţa unei analogii între fiinţele vii şi maşini, dar
a fost de asemenea profetic într-un mod remarcabil întrevăzând că ingeniozitatea tehnologică din sistemele vii
depăşeşte complet orice lucru săvârşit vreodată de om.
Paley argumentează ca părţile unui ceas sunt ele singure suficiente să ne convingă că ceasul tehnic să fi avut un
făurar care nu doar că putea să vadă ceea ce făcea, dar care a înţeles toate legile fizicii care urmau să guverneze
funcţionarea ceasului, ca şi scopul şi finalitatea pentru care acesta a fost creat - să indice timpul. Şi
demonstrând aceasta prin întrunirea fiecărui criteriu al logicii şi al bunului simţ, Paley îşi dezvoltă în continuare
analogia prin aducerea la cunoştinţa noastră a dovezilor în favoarea proiectului inteligent (design) şi a finalităţii
care sunt indiscutabil prezente în toate lucrurile vii, şi nu mai puţin în noi înşine şi în trupurile extraordinar de
complexe în care noi locuim