Citat:
Īn prealabil postat de ana ana
Bun gasit tuturor! de multe ori poate vi s-a intamplat si voua sa fiti intrebati: "tii post?" sau "mergi regulat la Biserica?"...
Tinand cont de faptul ca a tine post inseamna in primul rand a ascunde acest lucru,nu a te lauda si a fi smerit, ce atitudine credeti ca ar trebui sa avem in momentul in care vom raspunde "da am tinut post sau am tinut tot postul"?
Sau daca vine cineva in vizita la noi acasa si pe noptiera de langa pat avem un teanc de carti de rugaciuni credeti ca ar fi bine sa la ascundem sau sa le lasam la locul lor?
De multe ori suntem pusi in situatii destul de delicate si trebuie sa ne gandim foarte bine inainte de a da un raspuns sau de a face orice fel de gest, in primul rand pentru a nu cadea in pacatul mandriei dar nici al minciunii!
Ar trebui sa spunem clar si raspicat: "DA citesc rugaciuni, merg la Biserica, postesc etc.!!! " , sau sa incercam sa ne ascundem ca suntem crestini si il marturisim pe Hristos?
Voi cum ati raspunde si cum ati proceda in astfel de situatii?
|
Daraga Ana, cand sunt intebata daca tin post, am, asa, un sentiment ciudat. ma pune pe ganduri intrebarea..."oare chiar tin post? ma intreb eu in sinea mea. la prima vedere as putea raspunde ca DA, pt ca nu mananc mancaruri de dulce in zilelede de post randuite de Biserica. Dar se stie ca postul e mult mai mult decat restrictie la mancare. Astfel incat nu pot afirma cu tarie ca tin post corect in toate, si raspund asa, mai...moale: "incerc si eu... cum pot"... dar imi recunosc fara ezitare intentia. Chiar cand sunt invitata undeva si se serveste mancare de dulce sau bautura nu ma rusinez si refuz politicos: "multumesc, nu servesc pt ca in aceasta perioada / zi tin post"... asta este, si zica cine ce o vrea.
Ei da, la mine se vad in biblioteca cartile religioase, sau cele pe care le am la citit langa veioza, pe masuta, se vede micul loc unde-mi fac rugaciunile, cu candela si cartea de rugaciuni... la inceput i-am cam "smintit" pe musafirii mei, dar s-au obisnuit. Am fost privita cam ciudat la inceput insa acum totul s-a lamurit. S-au adaptat musafirii la noul meu fel de a fi si nu eu la al lor. Nu mi-e rusine, nu ma dau mare, ci ma port firesc. Cand sunt intrebata, marturisesc cu dragoste credinta mea, fara frica sau complexe, n-am de ce... sunt, de fapt, mandra ca sunt ortodoxa si vreau sa "cresc" in credinta.
Nu exista situatii in care sa trebuiasca sa ne ascundem credinta, sau sa ezitam. Si daca totusi se ivesc astfel de situatii SA NU NE ASCUNDEM CREDINTA NOASTRA DREPMARITOARE!
S-O MARTURISIM FARA TEAMA!