Aş îndrăzni să spun că, în ce priveşte greşelile fraţilor noştri avem, într-adevăr, datoria să nu tăcem. Însă e o datorie din iubire şi faţă de ei, nu numai faţă de Biserică. Pentru aceasta spune Sf. Pavel ca pe cel ce ţi-a greşit mai întâi să-l iei deoparte şi să stai de vorbă cu el, arătându-i în ce constă greşeala lui. Apoi, dacă nu se va îndrepta, să-l spui Bisericii (înţeleg prin asta mai-marilor săi). Iar dacă nici atunci nu se va îndrepta, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (înţeleg să nu mai ai comuniune cu el). Însă cred că este greşit a exprima public nişte critici înainte de a parcurge aceste etape. Mai ales că informaţiile de multe ori nu sunt verificate sau sunt prezentate tendenţios.
Eu cred că de folos ne este să ne ducem cu încredere la orice om al Bisericii, fără să iscodim, fără să fim bănuitori.
Atunci când relele făcute sunt clare, dovedite, e treaba superiorilor ierarhic să se ocupe de curăţenie. Iar dacă totuşi nu o fac... poate că ştiu ei de ce. Încrederea în preoţi şi episcopi, chiar presupunând că nu ar merita-o, ne face nouă bine. Altfel, ne vătămăm.
Lumea va fi mai bună nu când ceilalţi vor fi mai buni, ci când noi vom fi buni.