Despre zilele noastre un lucru mi-e clar: traim vremuri tulburi, care ne tulbura si pe noi...
In trecut oamenii erau mai dintr-o bucata, probabil pentru ca nu erau tentati la tot pasul cu tot felul de promisiuni mai mult sau mai putin amagitoare. Supraoferta de azi are darul sigur de a produce zapaceala si neliniste.
Chiar si reclamele, de care nu scapa nici un posesor de tv, constituie o supraoferta, caci se pare ca mintea noastra nu face mare deosebire intre o masina pe care o tii in curte si una de la televizor.
ca urmare, tot mai multi traiesc efectiv din iluzia oferita de "civilizatia imaginii". Si cum, pana la urma simt diferenta intre fascinatia iluziei si lama aspra a realitatii, se pun apoi pe fortat ca sa recupereze timpul pierdut cu imaginatul si devin cinici, brutali, disperati, nesimtiti etc.
Dar in trecut, ziceam, lucrurile erau mai din topor. Voi da aici un exemplu de om care nu si-a pierdut credinta ca urmare a loviturilor primite, ci dimpotriva, si-a intarit-o. A trait la iceputul secolului trecut, in satul unde m-am nascut eu (in Baragan), stiu povestea lui din auzitele din batrani.
Cand era tanar a dus-o bine, s-a casatorit cu o fata foarte credincioasa si harnica dar si cam bolnavicioasa. Ea mergea duminica la biserica, de era furtuna sau arsita, viscol sau pur si simplu chiar cand era foarte bolnava. El isi vedea de treburi pe acasa. Dupa cativa ani de casnicie le-a murit primul copil, bolnav, apoi li s-a imbolnavit fata cea mai mare de tuberculoza si s-au chinuit cu totii pana cand fata a implinit 20 ani, cand a si murit. Apoi a ramas el insusi cu un betesug din razboi, ii inghetasera degetele picioarelor si a suferit amputarea catorva degete. Apoi nevasta s-a imbolnavit (stiu doar ca bolea neincetat, neputind sa se mai ridice din pat) si nu mai putea pregati nimic pentru biserica, nu mai putea imparti pomeni etc. O ducea el cu caruta in satul vecin (am omis sa spun ca in satul nostru nu era construita inca o biserica).
Cu vremea a inceput sa devina mai atent cu indatoririle lui de crestin. A preluat in totalitate grijile gospodariei si ale cresterii copiilor, plus ingrijirea sotiei bolnave. Ii ducea pe copiii mai mici din satul nostru la scoala (tot in satul vecin), cu caruta. O insotea pe nevasta la biserica si nu mai iesea deloc in timpul slujbei. Invatase tipicul slujbelor la fel de bine ca sotia lui.
Asa au trecut niste ani pana cand i-a murit si sotia. Ramasese singur cu 2 copii (un baiat si o fata) si nu s-a mai recasatorit niciodata.
Fetei ii placea si ei la biserica, si ii placea sa citeasca. Seara si in noptile lungi de iarna copila ii citea din Biblie (el era analfabet). Asa de mult a vrut sa citeasca singur din Scriptura incat a invatat de la invatator (caruia ii facea treaba prin curte pentru a-si plati meditatiile) sa citeasca si sa scrie. Avea peste 50 de ani cand a depasit analfabetismul.
In al doilea razboi a ramas fara ultimul baiat, mort pe front. Tatal si fiica traversau de acum si mai des valea dintre satele vecine, nelipsind la nici o slujba din biserica.
Apoi i-a intrat lui in cap o idee cum ca vrea sa fie primar. Nu stia nimeni de ce. A facut ce a facut si intr-o zi a fost ales primar.
Am auzit ca a izbutit sa stranga bani de la fiecare familie, chiar si de la nevoiasi, pana cand a putut demara constructia a doua cladiri situate visavis in centrul satului: Biserica si Scoala, ca sa nu mai mearga oamenii in satul vecin.
Numele lui este trecut cu litere aurite la intrarea in biserica din satul meu - Niculae Cucos.
Scoala a gazduit cu anii mii de copii (cand eram elev acolo eram clase paralele, chiar pana la C). Doar in ultimul timp, sunt asa putini oameni in sat ca elevii (sunt vreo 10 in toata scoala) merg iarasi in satul vecin.
Acest om a trecut de zeci de ani la Domnul, fiind considerat, din cate stiu, un model de crestin de catre cei din sat. Din el vor fi ramas, desigur, doar semnele efemerului vietuirii noastre pamantesti... Dar langa mormantul lui inca stau drepte, fata in fata, Biserica si Scoala.
Si, va marturisesc, sunt foarte frumoase! Biserica e una dintre cele mai generoase, din cate cunosc, pentru cantarile noastre.
Nu, asadar: saracia si necazurile nu duc obligatoriu la pierderea credintei. Pentru strabunul meu despre care am scris aici, necazurile au fost exact trambulina pe care a batut pentru a fi mai aproape de Bunul Dumnezeu.
Cu siguranta neamul nostru are mii si mii de oameni care sunt exemple de adevarata vietuire crestineasca. Dumnezeu sa ne poarte pe urmele credintei, nadejdii neincetate si iubirii lor.