[vsovivi]

În prealabil postat de Cristina Maria

Am si eu o intrebare: Sa zicem, cand ne intreaba cineva "Mergi in fiecare duminica la biserica?" noi raspundem: ma straduiesc... Eu, una, daca nu ma straduiesc? Adica, daca imi place sa merg, si simt ca ma cheama acel loc? Eu nu ma straduiesc, o fac din pura placere, mi se pare degeaba sa spui "ma straduiesc"... Asta ar insemna trufie?
E o cumpana foarte fragila, caci din dorinta de a-L marturisi pe Domnul, pot cadea in trufie, sau in impresia ca le stii tu pe toate, nu?

Păi sigur că da, doar că tu nu știi ce e aia trufie... și e chiar mai bine să nu fii curioasă, și cum adică să-ți placă să mergi la biserică? Ce poate să-ți placă acolo? Acolo sunt sfinți, sunt oameni umili, oameni săraci, oameni cinstiți, oameni bătuți din toate părțile de valurile gLumii...; îți place să te bucuri de suferința atâtor oameni handicapați și bolnavi și care își plâng păcatele? Ce poate fi frumos la așa o priveliște deplorabilă? Nu cumva te duci să-ți etalezi garderoba sau să te vadă preotul? Ori să ai gânduri „smerit înțelepte” la care să se uite oamenii și cu care te fălești ca la spectacool? Ce fel de gânduri alese ai...

Deci trufia vine încet încet prin strădanie, se străduie omul ca să cadă în trufie și nu se lasă până nu ajunge, fiindcă aia-i place omului, trufia.

Și cum îl mărturisești tu doar la biserică? „Au doară” nu este scris că „în toată vremea laudă îți voi aduce Ție din buze curate” (am semi-inventat citatul, (așa-mi trebuie dacă n-am ținere de aminte))?.. Deci cum tu te dai toată ziua cu ruj și cu rimel și cu ojă și cu pudră și te mai și sui pe tocuri cui ca să atragi toate privirile, nu e clar ce fel de mărturisire faci? Mai bine stai acasă și citești cum e portul cuvios, și ținuta interioară serioasă, aia a unui creștin și abea apoi mergi să mărturisești pe Dumnezeu din toată inima.

Iartă-mă că nu știu ce-mi veni de sus de te-am pus la puncte puncte. Păi trufia e aia care se naște încet încet din neghina sădită prin aluatul fariseilor, pe care l-ai păpat, și nu-ți dai seama cum inima ta se apropie de ea și o îmbrățișază ca pe cea mai mare plăcere... e ca un fel de eliberare acea stare... dar când realizezi, îți dai seama că te-ai eliberat de emoții pentru slavă de la oameni. Și ești fericită apoi cam ca o curcă exotic ploată oridecâteori îți reamintești senzațiile acelea sumbre ale trufiei... așa ca niște frisoane ce-ți umflă inima cu „bucuria” răzbunării... pe Dumnezeu, firește, că pe cine altcineva? Ori pe piscă sau pe cățel sau pe vecini, sub numele tainic de sminteală.

Deci cine te pune pe tine ca să te răzbuni tu?... încă târându-te afară cu stoicism la senilitate din seninătate?

Dumnezeu vrea adorație tainică, iar tu te gândești să-i dărui superstiție sadică?

Hai că am cam gLumit acuma, ca să te înalț tocmai azi cât mai sus. Pace ție.
Nu știu cine m-a lovitși nici cu ce. De ce mă doare?