Într-o zi (dumincă sau praznic), la sfârştiul Sfintei Liturghii, Părintele se afla în faţa altarului, vorbind oamenilor. În biserică se afla şi o femeie care părea beată. S-a apropiat de altar şi a început să vocifereze. Nu mai ţin minte tot ce-i striga părintelui. Părintele îşi vedea mai departe de discurs, şi ne cerea să nu ne tulburăm. Ne-mai-răbdând, femeia îi strigă: „Fariseilor!” (tocmai Părintelui care numai de fariseism n-ar fi putut fi acuzat), se repede cu ură asupra lui din lateral şi îl izbeşte cu mâinile. Lovitura a fost puternică se pare, căci părintele a căzut la pământ, pe o parte. S-a ridicat, însă, repede, zâmbind, cu pletele albe răvăşite, şi o lumină îi învăluia chipul. O lumină care parcă venea şi din el, şi din afara lui. Am întrebat-o pe soţia mea dacă şi ea vede acelaşi lucru şi mi-a răspuns că da.
Femeia a fost scoasă afară şi, încet, încet, s-a liniştit. Părintele şi-a continuat, netulburat, discursul.