Pe de alta parte, spunem: "Tatal nostru..."
Iar Domnul ne numeste "prieteni".
Iar fiul risipitor, cand il roaga pe tatal sau sa il primeasca fie si printre slugi (caindu-se de faptele sale) nu printre slugi este primit de tatal, ci cu mare bucurie este reasezat in drepturile sale naturale de fiu.
Parintele Gheorghe a recomandat Ilincai sa ceara de la Dumnezeu ajutor pentru depasirea situatiei, nu (doar) pentru suportarea ei. Nu doar suportare, pasivitate, resemnare in fata unui Stapan care nu permite servului decat bucuria Stapanului. Ingaduie Domnul nostru si bucurii care sunt doar ale noastre. Poate ca nu le binecuvinteaza pe toate, iar pe unele nu le binecuvinteaza de loc, dar cel putin le ingaduie, pana la o limita. Si ne atrage atentia asupra limitei precum si asupra reconsiderarii pozitiei noastre.
Credinta noastra este vie, lucratoare, asa cum Viu si Lucrator este Bunul Dumnezeu.
Crestinismul, asa cum inteleg eu, este o credinta care, pe temelia incercarii noastre intru smerenie, intru despatimire, pe baza putinei noastre credinte, nadejdi si iubiri, naste bucuria vietii imbelsugate (atat in plan duhovnicesc cat si in existenta concreta a nevoilor noastre omenesti de de zi cu zi).
Primim har peste har. Duhul Sfant "pe toate le plineste", nu sunt lasate lucrurile la jumatatea drumului, la sfertul sau orice alta proportie a masurii lor. Nu sunt lasate doar pe mana noastra slaba, neputincioasa - ar fi vai si amar de noi.
Adeseori duhovnicii nostri dau recomandarea de genul: traieste cum poti, doar nu pacatui prea mult si adauga pocainta si nevoieste-te, dupa puteri. Nu cer impecabilitate, aceasta nu e in duh crestin. Nu o cer acum, pe loc, batind din palme. Ea poate veni, ca o consecinta, dupa multe nevointe si cu ajutorul harului lui Dumnezeu sau poate sa nu vina niciodata - dar asta nu insemna ca omul a pierdut cu totul nadejdea in mantuire, doar pentru ca nu s-a dovedit impecabil si cu totul credincios Stapanului.
Cred ca lucrarea indreptarii personale e fina si indelungata. Insusi harul lucreaza fin si indelungat, statornic si subtil iar nu prin explozii batatoare la ochi, nu prin desfasurare de forta vadita. Acestea sunt mai degraba exceptii.
Regula e cumintenia lina si fina a indreptarii vietii intru mantuire. Un sipot abia auzit de apa vie, mangaiata de focul dumnezeiesc...
Dumnezeul nostru e Multrabdator. Si e bland. Ca un tata bun, ca un prieten.
Desi in toate El ne e Stapan. Dar Unul atat de discret, de delicat, pe masura fragilitatii noastre pe care doar trufia si valurile uitarii ne impiedica sa le vedem. Le constientizam insa deplin in situatii de boala, de necazuri, de cataclisme etc. cand spunem: omul nimic nu e fara Dumnezeu, doar un pumn de tarana. Se ofileste ca iarba, ca floarea campului, trecator.
Sa ii cerem sa ne izbaveasca de primejdii, de lipsuri, de scarbe, de ispite. Sa ne ajute in toate ale noastre, sa ne dea puteri de tot felul, dupa cum avem real nevoie in complicata noastra existenta. Doar El are puterea si priceperea sa ne treaca peste capcanele vietii si peste uitatura urata a mortii.