Desi cuvintele mele ar putea sa treaca neobservate, insist sa le spun, totusi: de L-ai fi cunoscut pe Dumnezeu, n-ai fi ajuns niciodata sa gandesti astfel si cu-atat mai putin s-o mai si spui. Vistieria lui Dumnezeu este fara de limite. Orice gasesti la El. Si crede-ma ca este mai generos decat cel mai bun si mai bland parinte pe care ni-l putem imagina. Cerceteaza-ti sufletul si slabiciunile. Fii cu bagare de seama ca tu te complaci intr-un pacat (sau mai multe) pe care Dumnezeu le uraste la tine. Am mai spus-o undeva: daca nu esti in buna comuniune cu Dumnezeu, daca nu te spovedesti la timp si sincer, vei ajunge ca, datorita poverii pe care o lasa pacatele tale nespovedite si neregretate, la impietrirea sufletului, cand vei spune ca Dumnezeu e nedrept.
Daca vrem sa avem acces la vistieria lui Dumnezeu, trebuie sa-I deschidem usa sufletului. Nenorocirea este ca El nu poate intra intr-un suflet imbacsit de slabiciuni, decat eventual pentru o vizita scurta, asteptand de la tine sa te ostenesti un pic, daca tot vrei ceva. De la cate din patimile tale te infranezi? Nu trebuie sa ne spui noua, ca nici nu vrem sa stim de fapt. Raspunde-ti tie si vei afla singur raspunsul. Cauta-L pe Dumnezeu cu smerenie si nu cu impresia ca ai si tu merite si drepturi. Si vei fi uimit de ce vei primi. Si-apoi, poate ca nici nu e vorba daca vei primi sau nu (incearca sa nu astepti, ca abia atunci darul va fi insutit), ci de faptul cel mai grav ca diavolul te-a luat de tot in brate si nu vrea sa-ti mai dea drumul. Asta trebuie sa te inspaimante mai mult si nu faptul ca Dumnezeu nu-ti da. Nu-ti da, fiindca nu-I apartii Lui!!!