Cred că chemările pe care ni le face Hristos nu sunt la fel pentru toţi. Nu tuturor le-a cerut să-şi lase averile şi familiile şi să-L urmeze. Chiar şi în primele veacuri, când creştinii îşi puneau averile împreună, dacă nu ar fi fost şi bogaţi printre ei, nu prea ar fi avut cu ce trăi. Însă ei aveau înţelegerea aceasta dumnezeiască, a faptului că toate bunurile, averile, indiferent cine a avut priceperea să le strângă, sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar El îi iubeşte pe toţi aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, şi nu doreşte ca unul să aibă mai mult decât altul.

Iar în zilele noastre cei care simt îndemnul ăsta în inima lor (de a lăsa toate şi a-L urma pe Hristos) se duc la mânăstrie. Însă nu toţi primesc această chemare şi ar fi greşit să se ducă şi cei care nu o au.
Însă pot lucra poruncile Domnului în lume, prin darul pe care l-au primit, slujind lui Dumnezeu prin slujirea semenilor. Darurile sunt multe şi pe potriva lor sunt şi chemările: unul are chemare să-i ajute pe cei bolnavi să se vindece, altul să-i ajute să iasă din sărăcie, altul să-i înveţe, altul să fie... croitor (am cunoscut o persoană care din tinereţe asta a dorit şi asta a devenit, şi a făcut-o foarte bine, fiind mulţumită toată viaţa).

Şi eu sunt de părere că e mai greu să-ţi lipeşti sufletul de Dumnezeu atunci când eşti bogat; căci sunt multe ispite. Dar cine le face faţă, poate ajunge la nivelul unui mare ascet, şi va fi mai aproape de Dumnezeu decât un sărac, care nu şi-a cercat sufletul prin ispite (deşi dacă va fi fost foarte sărac, va fi fost şi ispitit: de foame, de boli, de frig, de lipsuri).

Prin urmare, nu bogăţia îl va împiedica pe cineva să se mântuiască, ci egoismul.