Fraţilor, văd că discuţiile despre primatul papal sunt interminabile şi nu au cum să fie altfel, pentru că problema durează de vreo mie de ani şi de atunci ne-am împărţit în tabere, iar fiecare tabără a adunat sumedenie de argumente care îi sprijină opiniile. Dacă ne apucăm acum să vărsăm aici toate argumentele, vom ajunge probabil nu la 1000 de mesaje ci poate la 100 000. Şi tot nu vom ajunge la un punct de vedere comun.
Eu aş recurge la ceva mai simplu, şi anume la bunul simţ. Iată, mâine este Pogorârea Duhului Sfânt, când s-a întemeiat Biserica. Ştim cu toţii că peste toţi apostolii s-au pogorât Duhul Sfânt sub forma unor limbi ca de foc. Erau cu toţii adunaţi şi peste toţi deopotrivă s-a pogorât. Zice, oare, că era mai mare focul pogorât peste Sf. Petru? Nu arată chiar pogorârea aceasta tocmai sobornicitatea Bisericii?
Apoi, dacă Petru a fost vicarul lui Hristos de la început, ar fi îndrăznit oare Pavel să-l certe şi să-l corecteze? Sau a făcut-o frăţeşte, aşa cum un frate îşi permite să îl îndrepte pe alt frate? Oare papa poate fi certat şi îndreptat de vreun episcop oarecare?
Apoi, după formarea primelor comunităţi creştine, oare primul episcop a fost Petru, sau Iacob cel Bătrân? Nu era firesc să fie Petru dacă el ar fi fost mai mare peste ceilalţi?
Este evident că Biserica primelor veacuri nu şi-a pus problema primatului şi, cu atât mai mult, a vicariatului lui Hristos (care mi se pare o nepermisă îndrăzneală).
Dar pentru a înţelege adevărul trebuie să-l iubim, fără a-l idolatriza; să fim întotdeauna cu inimile deschise la ceea ce ne spune, nu să credem că îl deţinem deja, pentru că asta înseamnă să-l omorâm, şi să ne luptăm între noi lovindu-ne cu adevăruri moarte.