Dacă Hristos a întemeiat o singură Biserică, nu trebuia să fie „lor” şi „nouă”. Dacă nu li s-a părut tuturor episcopilor Bisericii că cineva trebuie să fie locţiitor al lui Hristos şi să administreze meritele Sale, înseamnă că nu i s-a părut şi Duhului Sfânt, ci doar „lor”.

Da, e clar că l-a lăsat pe Petru păstor peste oile Sale, prin care poate îi înţelegea şi pe apostoli. Păstori, însă, de la Petru încoace sunt foarte mulţi (fiecare preot e un păstor), şi toţi păstoresc în numele Domnului. Dar nu I se substituie, nu Îl înlocuiesc, nu Îi ţin locul aici, trupeşte, nu sunt infailibili, nu Îi administrează meritele, nu acordă indulgenţe. Dacă Hristos ar fi vrut să lase pe pământ un locţiitor, nu ar mai fi trimis Duhul Sfânt, penru că ar fi comunicat direct cu acela şi, prin el (prin papă) şi-ar fi făcut cunoscută voia în Biserică şi în lume.
Nici n-ar putea un om să ţină locul lui Hristos pe pământ. În urmaşii lui Petru pe scaunul Romei nu ar fi putut să Se sălăşluiască Hristos. El este prezent în lume, aşa cum a făgăduit („Cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor”) în Duhul Sfânt.

Să ştii că şi eu am mai multe întrebări decât răspunsuri. În privinţa adevărurilor de credinţă formulate în sinoade gândesc că este o lucrare divino-umană, adică episcopii îşi frământă minţile, discută, se roagă şi ajung să înţeleagă, să recunoască adevărul exprimat de o idee. Adevărul s-a făcut cunoscut în sinoade, de fiecare dată, în urma unor dezbateri, uneori teribile. Dacă fiecare dintre sinodali în parte ar fi fost infailibil, atunci ar fi fost cu toţii de acord de la bun început.

Să zicem că suntem un grup de prieteni şi avem o dezbatere pe o anumită temă. Se întâmplă ca unul dintre noi să facă o afirmaţie formulată atât de bine, încât toţi ceilalţi să simţim că a spus cam ce am fi vrut noi să spunem; sau că a spus-o atât de bine, încât nu putem să nu fim de acord cu el. Se realizează un consens atunci când Duhul Sfânt este prezent.