Da, fără îndoială că ajungem în punct mort. Pentru că aici intervine credinţa. Iar dacă ar fi existat dovezi pentru toate astea, nu ar mai fi fost credinţă. Ar fi fost o evidenţă. Or, temeiul credinţei nu e numai în fapte exterioare, ci în întâlnirea dintre cele lăuntrice şi cele exterioare. În fond, şi în iubire, poţi să îl cunoşti pe celălalt ca o realitate obiectivă. Însă dacă te opreşti la asta, nu-l cunoşti cu adevărat, nu-i cunoşti adevărata identitate, cea sufletească, pe care nu o poţi experia decât iubind.