[dobrin7m]

"61. Despre mânie
Sunteţi bolnavă; iar eu vă înţelesesem astfel starea; de aceea, mă pregătisem să mă
năpustesc cu tunete asupra dumneavoastră, cu cele mai năprasnice şi mai ocărâtoare reproşuri
pentru imensa izbucnire de vanitate, legată de supărarea cu N.N. şi încă pentru ceva - am
uitat: este ceva de domeniul trecutului.
Acum văd că toate acestea sunt urmarea irascibilităţii nervilor, cauzată de boală.
Maica Domnului să vă întărească! Luaţi doar cunoştinţă de faptul că asemenea izbucniri nu
sunt un lucru prea virtuos. Iată-l, într-adevăr, pe satana cu chip de înger al luminii. În
aparenţă, este vorba numai de simţul dreptăţii. Dar inima începe să clocotească şi este gata să
se lase tăiată cu lama pentru dreptate, limba este încărcată de reproşuri, că dreptatea este uitată
şi călcată în picioare de altul. Iar acest altul, care a cutezat să o încalce, ne apare cu totul
neghiob şi chiar rău intenţionat. Şi o astfel de judecată ne apare atât de dreaptă, încât credem
că toată lumea, dac-ar fi de faţă, ar aproba-o negreşit. Vedeţi cum totul este luminos şi legal?
Dar, de fapt, aşa stau lucrurile?
De fapt, întotdeauna se întâmplă ca la temelia unui asemenea sentiment de încălcare a
dreptăţii să stea sentimentul vanităţii ofensate, al înjosirii demnităţii noastre sau al tratării ei
fără consideraţia şi preţuirea cuvenită. Focul râvnei după dreptate nu decurge din dragostea
noastră de dreptate, ci din faptul că cineva a îndrăznit să o încalce, în raport cu noi. De-ar fi
fost în raport cu alţii, încă ar mai fi fost suportabil, adică am fi rostit, poate, printre dinţi: „da,
este jenant”, şi gata. Şi poate că i-am fi iertat. Observaţi că strigătul după dreptate este doar
unul exterior, în timp ce la mijloc se află lupta pentru propriul eu? Iată că se vede acum cine-i
îmbrăcat în veşminte de înger!
Toate acestea vi le-am amintit aşa, pentru orice situaţie. Sufletul dumneavoastră este
înţelept. Dacă este într-o stare bună sau rea, ca mărturie stă pacea sau tulburarea lui. Când
aveţi tulburare în suflet, în legătură cu orice problemă, nu daţi crezare sufletului în acest timp:
minte tot ce spune! Atunci sufletul este povăţuit de satana şi, desigur, nu întru mântuirea lui;
iar el, sărmanul, se zbate din toate puterile. Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui
Dumnezeu (Iac. 1, 20).
Toate cele ale lui Dumnezeu sunt paşnice, liniştite, dulci şi lasă în suflet această
dulceaţă, pe care o revarsă în jur din belşug, cu toate că uneori par să şi ocărască. Şi în acest
caz există căldură şi chiar ardoare, dar de un cu totul alt fel: este smerită, nezgomotoasă. Aţi
înţeles acum?" Sfantul Teofan Zavoratul