[HoratiuM]

În prealabil postat de bogdan81

Am dorit sa deschid acest topic pentru ca mi se pare un subiect important de discutat.
In sensul ca daca ar exista evidente rationale in privinta existentei lui Dumnezeu, credinta ar fi mai usor de propovaduit si multi nu ne-ar mai acuza pe noi crestinii ca suntem ignoranti si obscurantisti si ca indrugam vrute si nevrute.
Intrebarea ar fi: poate ratiunea sa ne calauzeasca la raspunsul intrebarii : Exista Dumnezeu?
Care sunt limitele acestei ratiuni umane si pentru ce a fost ea data omului.
Dupa cum se stie, teologul catolic Toma de Aquino a considerat ca pot fi aduse argumente rationale pentru existenta lui Dumnezeu.
De asemenea, un alt teolog apusean, Anselm de Canterbury, a dat un argument foarte problematic, pe care unii il accepta iar altii il contesta cu inversunare, argumentul ontologic.
De-a lungul timpului, o serie de mari filozofi au incercat sa dea un raspuns acestei intrebari.
Exista argumente rationale care sa dovedeasca existenta lui Dumnezeu?
Unii, precum Descartes sau Leibniz, au adus ei insisi asemenea argumente, plecand de la argumentul ontologic, dar si de la argumentele lui Toma de Aquino.
Altii, precum Immanuel Kant s-au luptat din rasputeri sa demonteze aceste argumente.
Au existat si autori crestini, precum Pascal, care, din cate stiu eu, s-au impotrivit argumentelor rationale ale existentei lui Dumnezeu.
As dori sa stiu, cu argumente bineinteles, parerea celor de pe acest forum.
Mai rezista astazi aceste argumente. Au fost ele vreodata argumente suficiente pentru a risipi indoiala, care, sa recunoastem, isi face de multe ori simtita prezenta in vietile noastre?
Ce credeti?

Obiecţia kantiană vine, de fapt, de la Aristotel care spusese în Analitica secundă (cap. VII, cartea II): „Existenţa nu aparţine niciodată esenţei lucrului.” („Esse autem nullius rei essentia est, quandoquidem ens non est genus” în traducerea latină).

În varianta kantiană expresia are forma bineştiută: „existenţa nu poate fi niciodată predicat al unui lucru” (vz. „Critica...”, ed. Iri, pp. 459-461).

Ce înseamnă că un lucru nu poate avea în definiţia sa existenţa ca predicat? Înseamnă că obiectul în cauză nu este spontan, deci că nu poate intra în existenţă cu de la sine putere, ci că este determinat de către altceva, cauzal, pentru a exista. Adică, existenţa se află în afara sa, el obţinând-o, într-un fel sau altul, de la altceva decât sine însuşi.

Or, un lucru căruia propria existenţă îi este exterioară, este un lucru determinat. Problema este că multitudinea lucrurilor determinate nu poate subzista prin ea însăşi întrucât fiecare determinaţie exclude o infinitate din Real, ceea ce o face dependentă de ceea ce exclude sau de ceea ce îi scapă. Urmează că e apodictică O Nedeterminare, Un Necondiţionat care să menţină determinaţiile ca atare. Dar Nedeterminatul nu mai ascultă de legea determinării, aceea de a avea cauza în afara ei înseşi. Nedeterminatul nu are limită, ceea ce implică subzistenţa Sa pură chiar şi „înainte” de propria sa ocurenţă. Adică înaintea Nedeterminării este tot Nedeterminarea. Deci nu mai avem un regim de cauzalitate externă. Deci nu mai avem un predicat existenţial care să Îi fie acordat Nedeterminării din ceva exterior Nedeterminării Înseşi, deoarece Nedeterminarea este Totalitatea.

Altfel, de vreme ce existenţa trebuie acordată mereu unui termen de ceva din afara sa, am avea mereu un lanţ necesar de atribuţii existenţiale în care nici un termen al înlănţuirii nu ar avea nici măcar propria existenţă — ea fiind mereu tributară unui alt termen anterior sieşi — pentru a da mai departe existenţa. Deci existenţa însăşi — ca act de a se afla prezent, în fiinţă — trebuie să fie dată originar de undeva şi nu poate fi dată originar decât de către o instanţă pentru care ea nu mai vine din afară. Asta înţelegea Sf. Anselm prin „id quo majus cogitari nequit”.