Citat:
În prealabil postat de fallen
Si inca ceva, va rog.
Nu va grabiti sa ii judecati pe ai mei, ca s-ar putea pana la urma tot eu sa fiu cea vinovata. Pentru ca, amintindu-mi de copilaria mea, mereu am avut tendinte "obsesive " legate de anumjite actiuni sau persoane, pe care ai mei au incercat, cum s-au priceput, sa le opreasca. (ei nefiind desigur specialisti in psihologie infantila). Adica, eu cand imi doream ceva (de exemplu : sa merg la strand sau stiu eu undeva, la munte etc) deveneam foarte inversunata si aveam impresia ca s-ar putea ca ceva sau cineva sa imi stea in cale si ma panicam (mi-era frica sa nu se rasgandeasca ai mei, sa nu se strice vremea, sa nu ma imbolnavesc, etc) si atunci deveneam "defensiva" fara motiv, ceea ce de cele mai multe ori pe parinti ii irita si incepeau sa ma ameninte ca nu mai megem nicaieri, ceea ce imi amplifica si mai mult panica.
Apoi, cand m-am facut mare, am avut oarecum aceeasi atitudine si fata de baieti (ma temeam ca ai mei n-or sa fie de acord cu relatia, etc) fapt care crea o oarecare tensiune pe ambele planuri (si in familie, si in "relatie"). La un moment dat am crezut ca am depasit momentul, dar iata ca, fiind implicata in acesta relatie de peste 4 ani (pe care parintii au acceptat-o fara probleme), mi-au revenit "problemele" din copilarie. Adica m-am inversunat atat de tare sa merg la biserica (mi-am pus atatea sperante ca imi voi regasi increderea in Dumnezeu si in mine insami) incat am inceput sa ma tem sa nu devin "dependenta" si la un moment dat sa nu mai pot merge din motive obiective sau subiective si sa se intample ceva nasol. Iar una dintre piedicile care pareau sa imi stea in cale parea sa fie chiar el, iar tendinta mea naturala a fost sa incerc sa-l "combat". Nu stiu ce am facut sau ce-am zis, si cum a perceput-o el, ca pana la urma l-am enervat atat de rau ca practic l-am "intors" impotriva bisericii (la inceput si el a fost de acord sa merg, crezand ca imi va face bine, dar ulterior a constatat o schimbare in rau a starii mele de spirit). Poate nu e neaparat vorba de rea-vointa nici la mine, nici la ai mei nici la el, ci doar de nepricere in abordarea problemelor celuilalt.
Dupa ce "conflictul" pare sa se fi incheiat (sa fi luat o pauza), imi dau seama ca increderea mea in Dumnezeu nu ar trebui sa se "intareasca" sau sa "slabeasca " direct proportional cu frecventa participarii la slujbe, ci ar trebui sa ramana constanta, indiferent ce s-ar intampla, sa se "inradacineze" in sufletul meu. Poate ca asta a vrut sa-mi arate Dumnezeu.
Faca-se voia Lui !
|
mmm ca sa rezolvam problema lipsei de incredere in tine in relatia cu barbatii in general, nu doar cu asta, cred ca tre sa ne intoarcem in copilarie... nu degeaba exista in psihologie tema "fetei care se indragosteste de prototipul tatalui sau", sau "a victimei care se indragosteste de agresorul sau"...
cine se opunea dorintelor tale mai mult in copilarie, tatal sau mama, cat de autoritar a fost tatal cu tine? de obicei fetele care aleg barbati "defectuosi" au avut o relatie "defectuoasa" cu tatal...
trebuie sa-ti castigi libertatea, trebuie sa lupti pentru ea, ai fost tinuta sub papuc si din scurt in copilarie, asta e modelul pe care l-ai primit acasa, asta e modelul pe care l-ai cautat mai departe... pentru ca asta fusesei invatata....
draga mea, modelul asta nu este cel corect, nu trebuie sa mai asculti de nimeni, iubeste-l pe tatal tau asa cum este, dar nu-l cauta in viitorul tau sot...