Citat:
În prealabil postat de nutucutu
Pentru ca DUmnezeu este dragoste nu se razbuna platind omului pacatul. Omul, alegind pacatul, alege sa fie departe de Dumnezeu. Iar departarea de Dumnezeu genereaza suferinta pe care EL INSUSI A ALES-O. Iar omul pactos, mindru fiind, spune ca Dumnezeu s-a razbunat cind de fapt el a ales sa stea in compania diavolului si nu a lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu, iubire si milostivire fiind, asteapta la nesfirsit ca omul sa decida singur (pentru ca e liber sa decida cum vrea) sa se intoarca la fericire. Iar omul sta in pacat si nefericire spunind ca Dumnezeu l-a condamnat cind de fapt a ales el insusi nefericirea.
|
Asta nu are treabă cu necesitatea credinței pentru mântuire. Eu nu înțeleg de ce mântuirea e condiționată de credință. Că păcatul îl desparte pe om de Divin e una. Și chiar și-așa... de ce nu s-ar mai putea întoarce la Dumnezeu după moarte dacă tot îl așteaptă atât pe om? Dar asta e altă problemă.
Până la urmă, pentru a fi vrednic de Dumnezeu trebuie să te asemeni cu El. Și-atunci ce rost mai are credința? Te asemeni cu Binele făcând bine și dorind bine. Credința oamenilor într-un om îi oferă o mare protecție, în primul rând, și putere, în al doilea rând, celui care s-a impus ca lider al mulțimii de adepți. De aceea Mohamed a pornit o religie nouă și
a cerut credință. De aceea iehoviștii, budiștii etc. cer credință. Și fiecare religie
amenință cu suferința lipsa credinței. Pentru că necrezând, nu susții liderul sau gruparea. Și nesusținând-o, pierde putere. Cu ce se deosebește Iisus de ceilalți care și el, la rândul lui, a cerut credință în el, cu toate că putea foarte bine să arate calea și să ceară credință într-un Dumnezeu Atotprezent și nu musai în el?