Citat:
În prealabil postat de Guru inc.
ti se pare normal ca, credinta sa perecliteze integritatea ta ca persoana? sa te limiteze? sa iti puna bariere? sa atenteza asupra caracterului si personalitatii tale? sa iti reduca pornirile si capacitatile propriei persoane?sa iti induca un sentiment de vina, de tristete si de nepotism... sa iti constranga existenta si modul de a fi?sa te faca sa traiesti impotriva pornirilor si dorintelor tale?impotriva placerii?sa te constranga la un mod de viata negativist, trist?sa iti taie placerea si bucuria de a fi?
|
Nu mi se pare nimic normal din toate astea dimpotriva, sunt credincioasa, am foarte multe studii la activ, sunt medic, am urmat si doi ani de master de cercetare in medicina (in Franta) si vreau sa urmez si un doctorat pe cercetare (tot in Franta), deci chiar nu vad in ce fel m-a limitat pana acum credinta, ce as fi putut face si nu am facut din cauza credintei, sau in ce fel nu mai sunt o persoana integra din cauza credintei. Nu mi-a constrans in nici un fel existenta ci dimpotriva, imi da o stare de pace si liniste chiar si in mijlocul celor mai mari probleme tocmai pentru ca stiu ca intotdeauna este o mana intinsa care sa ma ajute si care m-a ajutat intr-adevar intotdeauna. Ce rau este in asta? Eu pana acum nu am observat decat bine, dorm noaptea linistita ca un prunc si toate cate imi propun se rezolva chiar si atunci cand depasesc capacitatile mele de organizare si/sau intelegere. Unde este raul si limitarea? Daca la tine nu se intampla acelasi lucru inseamna ca ceea ce traiesti inca nu este credinta crestina.
Citat:
În prealabil postat de Guru inc.
contempland si meditand ieri am ajuns la vorba asta : Credinta in Dumnezeu inseamna incetarea credintei in sine... in orice Dumnezeu... mai ales in cel crestin... ca ala parca te limiteaza mai puternic... Oamenii aduc in discutie existenta lui Dumnezeu atunci cand nu inteleg anumite lucruri, cand anumite lucruri ii depasesc.. atunci cand simt ca ceva este peste puterea lor... atunci zic : "e ceva supranatural" ... "dumnezeu" ... "inger" "sfint" , etc.. cand isi pierd increderea in sine si in propriile forte, atunci zic 'e imposibil, doar ceva supranatural ar putea face' ... credinta intr-un Dumnezeu personal inseamna limitare,necredinta in sine... cei care 'cred' asa de fapt pot fi considerati adevaratii necredinciosi... cei care cred in ei insisi si iau viata in piept si toate in frau sunt aceia adevarat credinciosi, cei ce toate le pot realiza... cei ce cred intr-un Dumnezeu personal denota un comportament sociopat... deci orice te limiteaza pe tine ca persoana, nu este bun... un Dumnezeu personal, nu este bun... in cel mai bun caz, Dumnezeu nu este o personal ci este pur si simplu existenta, sine...
|
Cam asa credeam si eu cand eram atee, poate nu chiar in termeni atat de duri dar in mare eram convinsa ca omul are nevoie sa creada in existenta unui Dumnezeu pentru a-i pune in spinare tot ceea ce el, omul, nu intelege. Asa ca pentru mine, credinciosii erau niste oameni fricosi care se autolimitau. Printr-o minune insa am devenit apoi credincioasa si de atunci totul s-a schimbat in bine, insa nu imediat, ci am trecut printr-o perioada destul de lunga in care am fost debusolata ca si tine zicand ca imi era mai bine atee, cam pentru aceleasi motive descrise de tine, si ceea ce este sigur este faptul ca, atee fiind, eram mai umana decat am devenit ulterior ca si crestina, dar asta doar din cauza pseudo-crestinismului care este predat ca si crestinism si care de fapt nu are nimic de a face cu adevaratul crestinism care este imitarea Domnului Iisus Hristos.
Si sa nu uit, am devenit credincioasa cand eram adolescenta, deci cariera de medic si de lucru in domeniul cercetarii am facut-o cand eram deja credincioasa. Asta ca sa vezi ca nu m-a limitat in nici un fel credinta si nu o sa ma limiteze nici de acum incolo.