Citat:
Īn prealabil postat de Adriana3
Dar dvs. ati fi fost deacord ca Iisus, un om nevinovat, sa fie omorat? Si iata ca El a zis: "Tata iarta-i ca nu stiu ce fac". Cum s-a simtit Sfanta Fecioara cand si-a vazut Fiul mort si deci familia ei distrusa? Trebuia sa ii blesteme pe ucigasi si sa ii arda pe rug si sa zica despre Fiul ei ca a fost un fanatic orb cand a cerut lui Dumnezeu Tatal sa ii ierte? Ca sa nu mai zic ca noi trebuie sa trecem printr-un intreg proces de cainta si Spovedanie pentru a fi iertati de pacate mult mai marunte iar acei criminali au fost iertati printr-un simplu cuvant al victimei lor. Cum vi se pare asta?
Daca Domnul a zis sa ne iertam vrajmasii, sa ii iubim si sa ne rugam pentru ei, si a dat El insusi exemplu de cum se face, inseamna ca asa trebuie facut, iar daca asta vi se pare fanatism orb, pai cu atat mai bine, ne incadram perfect in cuvintele Bibliei care zice ca cei intelepti trebuie sa se faca pe sine insisi nebuni. Nebuni de Hristos, se intelege  |
Stimata doamna, ganditi-va, va rog, la doua aspecte. Primo, faza cu iubirea vrajmasilor se refera la dusmanii personali, nu cei ai umanitatii, la cei care fac pact cu Ala ca, de exemplu, sa va "faca pe soarta". Secundo, sa luam aspectul practic: intr-o comunitate, in care se stie ca au fost cazuri de atac magic efectuat de vanduti astia, si in care minti au fost deformate, destine distruse, iar aia sunt iertati. Nu iau asta in seama, si fac rau mai departe, iar victimele si/sau rudele lor nu fac decat sa ierte. De fapt, stiti care e reactia a 90% din delincventi, tortionari, teroristi si politicieni cand sunt iertati? FAC RAU MAI DEPARTE. Cazul in care Mantuitorul Si-a iertat rastignitorii este si ramane UNIC, cum UNICA este Intruparea Sa. Chiar daca acum este o societate bazata indeosebi pe antivalori, totusi este o societate. Si nu putem sa ii iertam pe cei care conspira, magic si/sau politic, impotriva fie a individului (vrajitorii), fie a speciei noastre in ansamblu (masonii).
Toata aceasta discutie este, repet, off-topic. Revenind on-topic, ce am avut de spus cu privire la nebunia mentalitatii de "mantuit garantat privind cu dispret la nefericitii damnabili" am spus deja. Cu o ultima precizare: asa cum pentru fiecare din noi, fiinta iubita, setul personal de amintiri, etc. sunt lucruri/fiinte scumpe, si stie, ca in forma lor unica, ii sunt doar propriei persoane incredintate, tot asa ar trebui sa ne privim unicitatea credintei. Mantuirea la ortodocsi? Desigur, pentru un bun ortodox, mantuirea e doar in ortodoxie. Pentru un bun catolic, catolicitatea Bisericii asigura accesul la mantuire (NU mantuirea garantata), pentru ca notiunea de catolicitate exprima macar intentia de implinire a poruncii lui Isus privind ducerea Evangheliei la marginile Pamantului. In ce ii priveste pe protestanti, ei stiu mai bine, cum se relationeaza cu Dumnezeu, in mod personal, in baza Sfintei Scripturi. (Si ei sunt extrem de ferventi misionari). Si asa mai departe, pentru fiecare ramura a Bisericii... Asa cum ne iubim mantuirea sufletului propriu, asa trebuie sa ne iubim credinta proprie. Si asa cum dorim si pretuim si mantuirea celorlalti semeni, asa si credintele altora trebuie pretuite, NU LA MODUL AUTORELATIVIZANT DOGMATIC, ci la cel empatic, stiind ce poate insemna credinta fratelui nostru pentru propriul suflet. CINE SUNT EU SA JUDEC CREDINTA ALTUIA?