Te-ai săturat de viaţă pentru că nu găseşti sens în ea. Şi nu-l găseşti pentru că, probabil, nu-l cauţi bine. Spunea cineva că Dumnezeu pune întrebarea, iar noi trebuie să dăm răspunsul. Asta ne face fiinţe răspunzătoare şi responsabile. Viaţa nu e a noastră; e un dar. De aceea nu avem voie să ne-o luăm, pentru că nu noi ne-o dăm, şi de aceea suntem şi datori să facem ceva cu ea.

Venim în lume cu darurile lui Dumnezeu. El aşteaptă ceva de la noi; de la fiecare altceva. De noi ţine să înţelegem ce vrea El şi cum Îi răspundem. Nu trebuie să ne plângem de ceea ce am primit; ceea ce ai poate că e mult mai mult decât ce au alţii. Nu contează ce ai, ci ce dai.

Poate că nu poţi ajuta pe cineva material, dar poate că este lângă tine cineva care are nevoie de o mângâiere, de o vorbă bună. Sau poate ai un dar al tău, o vocaţie pe care trebuie să o lucrezi. Inima trebuie să te îndemne către ceva: să ajuţi, să creşti sau/ şi să educi copii, să înveţi despre viaţă ca să ai învăţătură de oferit celor debusolaţi...

Viaţa capătă sens atunci când trăieşti pentru cineva; când te dăruieşti, până la uitare de sine. Lui Dumnezeu sau oamenilor; sau lui Dumnezeu şi oamenilor. Şi îşi pierde sensul atunci când te preocupi de tine, de viaţa ta, de binele tău. Cine îşi pune în minte să fie fericit aproape sigur va fi nefericit; cine caută fericirea altcuiva o va găsi pe a sa.