[un_nevrednic]

Bună seara

Mă numesc Andrei şi sunt din Bucureşti. Vreau să mă alătur şi eu nenumăratelor persoane care au scris despre ajutorul Sfântului Nectarie. Deşi nu cred că o să vi se pară spectaculos ceea ce scriu, dar sunt sigur că nu aceasta este ideea. Totusi am şi o promisiune de ţinut faţă de sfântul atât de drag nouă.

O să postez în 2 mesaje pentru că e prea lung textul şi depaşeşte limita de 10000 de caractere.

Poate că ajutorul pe care mi l-a dat Sfântul Nectarie şi Maica Domnului mie nevrednicului, nu este aşa de spectaculos precum vindecarea de boli grave, dar ştiu că există extraordinar de mulţi oameni în ziua de azi care ar putea avea vreun folos din aceste cuvinte.

Un mare ajutor al Sfântului Nectarie şi al Maicii Domnului a fost întărirea mea sufletească şi ajutorul în lupta cu o patimă specifică majorităţii covârşitoare a tinerilor din ziua de azi, desfrâul cu diavolul (autosatisfacerea plăcerilor trupeşti sau malahia). Patima s-a înrădăcinat în firea mea încă de la vărsta de 10-11 ani(acum am 22). Poate că vi se pare ceva banal în contexul acestor vremuri dar, să ştiţi că de această patimă ruşinoasă se scapă foarte greu. Am citit mărturii ale oamenilor robiţi de aceasta care se spovedesc , ba chiar se şi împărtăşesc şi tot cad în repetate rânduri. De exemplu spunea cineva că de 20 de ani tot cade în această patimă deşi se roagă şi se spovedeşte. Nu este doar greu să scapi de ea, e imposibil fără ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor.

Cred că numai cine nu se luptă cu aceste plăceri trupeşti îndrăzneşte să spună că această patimă e un fleac dar , pe cât de mult bolile îi apropie pe oameni de Dumnezeu pe atât de mult aceste plăceri “nevinovate” îi îndepărtează pe oameni de El ba chiar aceste plăceri sunt o piatră de temelie în distrugerea familiilor în ziua de azi.

Timp de 9 luni m-am luptat (la inceput mai puţin) cu această patimă. Începutul celor 9 luni (vara anului 2010) coincid cu întoarcerea mea în biserică. Până atunci nu aveam duhovnic, dar am mers la primul preot pe care l-am găsit în biserică (în parohie slujesc 4 preoţi) şi acela m-a întrebat direct exact despre acest păcat. Parcă vedea prin mine. Semn că e de aşteptat că majoritatea tinerilor cad în acest desfrâu. Ţin să precizez că nu m-am dus la biserică pentru acest păcat ci pentru cu totul alt lucru care mă măcina şi risca să mă arunce într-o depresie. Într-un sfârşit acest preot avea să-mi devină şi duhovnic. La început şovăiam mult, ba chiar nu aveam încredere în părintele dar cu timpul m-am lăsat în mâna lui Dumnezeu.

Cădeam în păcat şi imediat după aceea cădeam în genunchi şi mă rugam Maicii Domnului şi nu înţelegeam cum de firea mea căzută pur şi simplu căuta acea plăcere trupească. Aceste lucruri s-au petrecut în repetate rânduri. Cel viclean chiar înteţea lupta; îmi aducea în minte desfătări şi imagini cum niciodată până atunci nu îmi mai imaginasem. Mergeam de fiecare dată la spovedanie ruşinat că trebuie să zic păcatul acesta. Într-un târziu am aflat şi de Sfântul Nectarie tot citind pe net despre minunile făcute de el şi am început să mă rog sfântului pentru ajutor, dar cu mai puţină râvna la început.

Treptat mergând la spovedanie am luat mai întâi la cererea mea canon de metanii ca mai apoi să primesc şi canon de rugăciune. Acestea împletite cu credinţa m-au învăţat să renunţ pe rând la lucrurile care mă aţâţau şi m-am întărit în rugăciune stăruitoare şi spovedeanie deasă plus că am ţinut fiecare post, chiar şi miercurile şi vinerile din afara posturilor (pentru că se ştie că această patimă este în strânsă legătură cu lăcomia pântecelui şi nu zic aceasta din cărţi ci din proprie experienţă). Până atunci eu nu am avut o astfel de legătură cu biserica; mergeam când eram mic la spovedanie dar, mai mult de formă, dus de mama mea sau de o vecină. Chiar ajunsesem în stadiul în care biserica îmi era indiferentă cu totul, aproape că nu mai ştiam ce să cred, că există sau nu Cineva acolo sus. Revenind la subiect, se apropia Postul Mare şi mă întristam căci eu încă eram robit de aceste plăceri trupeşti şi eram îngrozit de gândul că şi în acest Mare Post voi cădea. Înainte de post am fost la racla cu moaştele Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti de căteva ori, şi de fiecare dată făceam căte o rugăciune scurtă prin care eu, necuratul, îi ceream sfântului să mă ajute să scap de acest lucru ruşinos. Apoi a venit postul şi surpriză: eu vroiam să săvârşesc păcatul dar ceva mă ţinea. Pur şi simplu “încercam” din răsputeri, să imi satisfac plăcerea (din cauza firii mele slabe) dar ceva se întâmpla pentru că nu mai ajungeam la “bun” sfârşit cu săvârşirea păcatului. Cam în acelaşi timp mă hotărâsem să încep să citesc şi Acatistul Sfântului Nectarie în fiecare zi(înainte de post, în ignoranţa mea, îl citeam foarte rar la câteva săptămâni sau luni), acatist pe care, din rânduiala lui Dumnezeu, l-am găsit în casă printre numeroasele acatiste ale mamei. Până la urmă la jumătatea postului adică după 3-4 săptămâni de ispite am căzut în păcat, iarăşi! Însă nu am deznădăjduit; m-am dus să mă spovedesc şi după aceea nici măcar gândurile care mă înfierbântau aşa de tare înainte nu se mai apropiau de mine; cu toate că ispite au mai fost şi incă sunt. Nu mai simţeam nevoia să-mi satisfac acea plăcere. De la acea spovedanie până la următoarea mai trecuseră 2-3 săptămâni. Eram deja în Săptămâna Mare. Vreau să spun că părintele meu duhovnic mă oprise de la Sfânta Împărtăşanie încă de când am fost prima dată la el (timp de 9 luni). Astfel mergănd în Săptămăna Mare la spovedanie i-am zis că nu s-a mai întâmplat să cad în acel păcat; şi până şi dânsul a răsuflat uşurat dând Slavă Domnului. Mare a fost bucuria mea în suflet când, în final, cu marea milă a lui Dumnezeu, mi-a zis că pot merge în noaptea de Înviere să mă împărtăşesc. Probabil că astepta un astfel de moment să-mi dea dezlegare la împărtăşanie. Eu care nu mă mai împărtăşisem de mai bine de 10 ani. Parcă Sfântul Trup şi Sfântul Sânge erau atât de dulci (la propriu) , când m-am împărtăşit. A doua zi de Paşti am fost la racla Sfântului Nectarie să-i mulţumesc pentru ajutor şi pentru marea bucurie pe care mi-a făcut-o. Nici nu vă imaginati cât de liber mă simt acum şi cât de uşor mă concentrez acum la examene şi cât de liniştită e mintea mea acum în comparaţie cu întreaga perioadă în care cădeam în această patimă.

Până acum, la aproape 3 luni de la ultima ispravă, nu am mai căzut. Încă mai citesc acatistul. Ispite au mai fost. “Căderi vor mai fi!” îmi spunea duhovnicul meu, iar eu ştiu că atâta timp cât nădăjduiesc în Dumnezeu şi în mijlocirea Preacuratei Sale Maici şi a Sfântului Nectarie nu voi mai cădea în acele desfătări trupesti. Mie nu mi s-a arătat Sfântul Nectarie în vis sau vreun înger, care să îmi confirme ajutorul. Doar cerusem într-o rugăciune de Pasti, cu voia Domului să mi se arate un semn că întradevăr am fost ajutat în acea luptă, şi a doua zi de Paşti am venit mama mea de la ţara cu un tenculeţ de iconiţe mai mici, deasupra fiind chiar iconiţa cu Sfântul Nectarie, pe care cu drag am luat-o. Aceasta a fost deajuns să cred cu tărie ca Sfântul Nectarie împreună cu Maica Domnului în marea lor milă m-au ajutat şi pe mine nevrednicul.