[Mihnea Dragomir]

Iubiţilor, să nu ne amăgim singuri ! De câte ori omul face vreo faptă meritorie, primul pas este făcut de Dumnezeu, prin persoana Spiritului Sfânt. El este Acela care îl inspiră pe om, El îi dă impulsul, şi tot El îi dă tăria. La asta ne referim, în fond, când Îi cerem să reverse harurile lucrătoare. Noi nici măcar un gând bun nu am putea gândi prin simpla forţă naturală. Spunem că "am făcut un bine", dar, de fapt, ce s-a petrecut ? Dumnezeu a operat în noi, ca să operăm noi. Asta înţelegeau Sfinţii de demult când spuneau "de la El (=Dumnezeu Apărătorul) ne vine şi voinţa, şi putinţa". Dar cineva ar putea spune: "bine, dar harurile acestea nu vin oare la cererea noastră, nu vin ca urmare a rugăciunilor noastre, Liturghiilor şi altor Taine şi Ierurgii prin care le chemăm ?" Ei bine, nu ! Fiindcă nu harul vine la cererea omului, ci harul însuşi ne face să îl cerem. Deci, toate faptele bune ale omului, toate situaţiile în care el are merit, sunt conlucrare între Dumnezeu şi om. Dar primul pas îl face Dumnezeu, chiar dacă El e aşa de discret încât ni se pare că noi l-am făcut.

Dar invers ? Când omul pierde harul, ori când nu ajunge până acolo, dar se îmbolnăveşte legătura dintre el şi Domnul, atunci cine face primul pas ? El, sau adversarul său ? Ei bine, în acest caz răspunsul meu acesta este: de câte ori omul, care îşi redobândise Graţia Sfinţitoare prin Botez ori prin Spovadă cade din nou, avem tot o conlucrare, de astă dată între el şi diavol. Dar primul pas îl face el, omul. Diavolul e un simplu profitor, misiunea lui e să ne adâncească şi mai mult în noroi, că speră şi el: să murim în această stare, ca să fim ai lui timp de o eternitate. Dar, să nu aruncăm vina pe acest animal: vina păcatului este a noastră, autorii păcatului noi suntem. "El a început !" spun unii, procedând asemenea copiilor de grădiniţă. "El m-a ispitit!". Şi au dreptate. Dar ispita nu are tărie, nu ajunge a fi irezistibilă decât în urma slăbiciunilor noastre şi păcatelor anterioare.

Prin urmare, a-l deroba pe om de răspunderea păcatului, a nu vedea că, în binomul tragic "om-diavol", omul e vioara întâi şi diavolul doar sufleurul, abia aceasta este alunecare: înseamnă a-l priva pe om de răspunderea vieţii lui şi, în final, de liber-arbitrul cu care l-a înzestrat Creatorul.