"Socotesc ca de nicaieri nu-i vine sufletului o atat de grabnica si de intinsa sporire, ca din credinta. Iar credinta numesc, nu pe cea simpla in Dumnezeu si Fiul Sau Cel Unul-Nascut, ci pe cea plina de simtire, cu care cunoastem ca sunt adevarate fagaduintele lui Hristos, pe care le-a fagaduit si gatit celor ce-L iubesc pe El, ca si amenintarile si muncile iadului, cele gatite diavolului si slugilor lui.
Aceasta credinta umple sufletul razboit, de nadejdea ca va ajunge la starea sfintilor, la fericita lor nepatimire, si-l indeamna sa alerge spre culmea sfinteniei lor si sa se faca impreuna-mastenitor cu ei al Imparatie lui Dumnezeu. Incredintat astfel, se intinde cu sarguinta spre lucrarea poruncilor, neindoindu-se intru sine, ci urmand ostenelilor acelora si urmarind prin nevointe asemanatoare, sa dobandeasca desavarsirea lor" (Cuviosul Nichita Stithatul).
"Credinta nu inseamna a admite teoretic existenta lui Dumnezeu si intruparea Fiului Sau, a opta pentru credinta ca pentru o alta filozofie, ci a simti ca scaparea ta pe veci depinde de ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu, Care ne-a aratat in Hristos iubirea si mila Sa nesfarsita.
Ea inseamna a tremura pentru mantuirea ta si a face voia lui Dumnezeu pentru a fi vrednic de ea, pentru a te uni cu Dumnezeu Cel iubitor, singurul in Care este mantuirea. Credinta aceasta nu poate fi dezlegata de nazuinta serioasa si ostenitoare spre sfintenie, spre curatia in relatia iubitoare cu Dumnezeu" (Parintele Dumitru Staniloae).
|