"Cand duhul acesta viclean (al intristarii) tabaraste asupra sufletului si-l intuneca in intregime, nu-i mai ingaduie sa-si faca rugaciunile cu osardie, nici sa staruie cu folos pe langa sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie bland si smerit fata de frati. Scurt vorbind, intristarea turbura toate sfaturile mantuitoare ale sufletului si usca toata puterea si staruinta lui, facandu-l ca pe un iesit din minte si legandu-l de gandul deznadejdii.
De aceea, daca avem de gand sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra din spre duhul intristarii. Caci precum molia roade haina si cariul lemnul, asa intristarea mananca sufletul omului (...).
Trebuie sa luptam impotriva duhului intristarii, care impinge sufletul la deznadejde, ca sa-l alungam din inima noastra. Caci acela n-a lasat pe Cain sa se pocaiasca dupa ce si-a ucis fratele, nici pe Iuda dupa ce a vandut pe Domnul.
Sa ne deprindem numai cu acea intristare, care se cuprinde in pocainta pentru pacate si e impreunata cu nadejdea cea buna. Despre aceasta zice si Apostolul: Intristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mantuire, fara parere de rau (2 Corinteni 7,10). Caci intristarea cea dupa Dumnezeu, hranind sufletul cu nadejdea pocaintii, e impreunata cu bucurie (...). Ea face sa se arate in om roadele Duhului Sfant, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, credinta si infranarea.
Dela intristarea cea potrivnica insa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica: trandavia, lipsa de rabdare, mania, ura, impotrivirea in cuvant, lenea la rugaciune. De aceasta intristare suntem datori sa fugim, ca si de curvie, de iubirea de argint, de manie si de toate celelalte patimi.
Ea se tamaduieste prin rugaciune, prin nadejdea in Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeiesti si prin petrecerea cu oamenii cuviosi" (Sfantul Casian Romanul, Despre cele opt ganduri ale rautatii, Filocalia I ).
|