[laurastifter]

În prealabil postat de gdf-fdc

aceste cuvinte sunt pt cei ce fac voia DOMNULUI IISUS.oare noi mai facem voia LUI ? mai putem fi numiti prieteni ai DOMNULUI IISUS

Doamne ajută!
Într-adevăr, de multe ori devenim, prin faptele noastre, nevrednici de a ne numi "prietenii lui Hristos". Cu toate acestea, El ne iubeşte necondiţionat şi S-a jertfit pentru mântuirea sufletelor noastre, cunoscând din veşnicie păcatele fiecăruia dintre noi. Scriind aceste rânduri, îmi simt sufletul întristat... pentru că foarte recent, acum câteva zile, am căzut într-o ispită pe care reuşisem - credeam eu - s-o înving pentru totdeauna. Viaţa spirituală cuprinde, aşa cum putem observa din proprie experienţă, bucurii şi tristeţi, căderi dramatice şi biruinţe, momente de entuziasm şi clipe de întuneric.
Este minunat să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să te simţi iubit de El! Experienţele nefericite, aparentele obstacole din pelerinajul nostru către Împărăţia lui Dumnezeu, rămân, pentru cei credincioşi, doar "acele lucruri înspăimântătoare pe care le observi, atunci când privirea îţi fuge de la ţintă". Îmi este destul de dificil să vă încurajez acum, fiind eu însămi, aşa cum am mai scris, într-un moment de tristeţe şi dezamăgire.
Totuşi, aşa cum atât de frumos scria Cristiboss56, credinţa, nădejdea şi dragostea rămân cele mai minunate daruri duhovniceşti primite de la Tatăl ceresc!
Să nu deznădăjduiţi niciodată, pentru că iubirea lui Dumnezeu este infinit mai puternică decât păcatele noastre! "Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?" - se întreabă retoric, plin de bucurie duhovnicească, "Apostolul neamurilor". Oare întunericul păcatului poate birui, în inimile noastre, lumina dragostei lui Dumnezeu? Nicidecum!
Curaj şi multă bucurie în Domnul!

P. S. În clipele de tristeţe şi descurajare, am în minte pericopa despre întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Luca şi Cleopa, pe drumul de la Emaus. Oare nu cumva şi noi, în astfel de momente, ne asemănăm acelor doi ucenici ai lui Hristos? Oare nu cumva Mântuitorul nostru păşeşte alături de noi pe drumurile vieţii, exact în momentele în care slaba noastră credinţă se clatină şi gândurile ne spun că El ne-a părăsit? Oare cine este "Străinul" Care, mergând împreună cu noi, ne umple sufletele de mângâiere, chiar atunci când simţim că ne-am îndepărtat în mod ireversibil de idealul desăvârşirii? "Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile"? :)