[cipri85]

27. Ai văzut bunătate prisositoare? Ai văzut mărinimia chemării? „Veniţi – zice – la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”. Iubitoare de oameni este chemarea, negrăită bunătatea! „Veniţi la Mine toţi”, nu doar conducătorii, ci şi supuşii, nu numai bogaţii, ci şi săracii, nu doar cei liberi, ci şi sclavii, nu numai bărbaţii, ci şi femeile; şi bătrânii, nu doar tinerii, şi cei schilodiţi şi cu mădularele vătămate, nu numai cei sănătoşi la trup, toţi veniţi. Căci aşa sunt darurile Stăpânului, încât nu face vreo diferenţă între sclav şi liber, nici între bogat şi sărac, ci leapădă toată această deosebire. „Veniţi toţi – zice – cei osteniţi şi împovăraţi”. Şi pentru ce îi cheamă? In nici un caz ca să le ceară socoteală şi să-i ducă în faţa instanţei judecătoreşti. Dar pentru ce? Ca să-i odihnească de chinul lor şi să le ia povara cea apăsătoare. Căci ce poate fi cândva mai apăsător decât păcatul? Fiindcă acesta, şi dacă am fi de mii de ori nesimţitori şi am vrea să ne ascundem de oameni, ridică împotriva noastră conştiinţa ca pe un judecător nemitarnic; şi aceea, fără încetare, se răscoală [împotriva noastră], provocându-ne continuu dureri, torturându-ne precum un călău şi ştrangulându-ne cugetul prin arătarea mărimii păcatului. Aşadar, zice că „pe cei îngreuiaţi de acesta [de păcat] şi chinuiţi ca de o povară, pe aceştia îi voi odihni, dăruindu-le iertarea păcatelor, numai să vină la Mine”. Cine este atât de împietrit, cine este aşa de tare [la cerbice], încât să nu asculte de o asemenea chemare [plină] de iubire de oameni?

28. Vezi cum îi cheamă pe aceia care şi-au cheltuit [viaţa] în fărădelegi, pe cei ce sunt împovăraţi de păcate, pe cei care nici nu mai pot să ridice capul, pe cei plini de ruşine (36) şi fără de îndrăzneală?

29. Apoi, ca să ne înveţe felul odihnei, adaugă: „luaţi jugul Meu asupra voastră”. Veniţi sub jugul Meu! însă nu vă speriaţi când auziţi de jug. Căci nici nu vă răneşte gâtul, nici nu vă face să vă plecaţi capul, ci ne învaţă să cugetăm la cele de sus şi ne arată (37) adevărata filosofic. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi”, „învăţaţi” înseamnă: plecaţi-vă auzul ca să puteţi învăţa de la Mine (38). Căci nu voi cere de la voi ceva greu. Voi, robii, imitaţi-Mă pe Mine, Stăpânul; voi, care sunteţi pământ şi cenuşă, râvniţi [să fiţi] ca şi Plăsmuitorul vostru şi Făcătorul cerului şi al pământului, „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”.

30. Ai văzut pogorământul Stăpânului? Ai văzut iubirea [Lui] de oameni cea sinceră? Nu a cerut de la noi ceva greu sau de nesuportat. Fiindcă nu a zis: învăţaţi-vă de la Mine că am făcut semne, că am înviat morţii, că am arătat minuni, [căci toate] acestea [atârnă] numai de puterea Lui. Dar ce? „Invăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”. Ai văzut cât este câştigul acestui jug, cât folos [aduce]? Cel ce a fost învrednicit să vină sub acest jug şi a putut să înveţe de la Stăpânul să fie blând şi smerit cu inima, va dobândi deplina odihnă a sufletului său. Acest lucru este începutul (39 )mântuirii noastre. Cel ce a câştigat (40) această virtute poate, fiind încă în trup, să se ia la întrecere cu puterile netrupeşti şi nu [mai] are nici o părtăşie cu cele din viaţa aceasta.

31. Cel ce imită blândeţea Stăpânului nu se mânie, nu se ridică împotriva aproapelui. Chiar dacă cineva îl va lovi, îi va spune: „dacă am vorbit rău, dă mărturie pentru [acest] rău, dar dacă [am grăit] bine, de ce mă baţi?” (In 18,23). Chiar de-l va numi demonizat, îi va răspunde: „eu demon nu am”; şi nimic din cele ce vin asupra-i nu-l va putea vătăma. Unul ca acesta dispreţuieşte toată slava acestei vieţi (41) şi nimic din cele ce se văd nu-l va atrage. Fiindcă el va dobândi alţi ochi. Cel ce este smerit cu inima niciodată nu va putea privi cu ochi rău bunurile aproapelui. Unul ca acesta nu va fi răpitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun lucru, ci va risipi chiar şi cele ale sale, arătând multă compătimire faţă de semenul de aceeaşi fire. Unul ca acesta nu sapă căsnicia altuia, căci venind sub jugul lui Hristos şi învăţând să fie blând şi smerit cu inima, va avea întreaga virtute (42) şi va păşi pe urmele Stăpânului.

32. Să venim sub jugul cel bun şi să ridicăm povara cea uşoară, ca să putem găsi şi odihna. Cel ce vine sub jug e dator să uite orice veche obişnuinţă şi să aibă o atenţie fină a ochilor (43). „Căci cel ce se uită la femeie ca s-o poftească, deja a făcut adulter cu ea în inima lui”; încât este nevoie de asigurare sporită pentru simţul văzului, ca nu cumva prin el să se urce moartea. Şi nu numai pentru ochi, ci şi pentru limbă, de mare atenţie este trebuinţă. „Mulţi au căzut – zice – sub ascuţişul săbiei, dar nu atâţi câţi au căzut datorită limbii” (Inţ. Sir. 28, 19). [ Şi aşa], punem frâu şi celorlalte patimi care se nasc de aici, aşezăm mintea în linişte, îngrădim partea irascibilă, mânia, pomenirea răului, duşmănia, invidia, pofta nesăţioasă, toată desfrânarea, toate faptele cărnii, care sunt: adulterul, curvia, necurăţia, desfrânarea, idolatria, fermecătoria, duşmănia, cearta, pizma, beţia, chefurile.

33. Se cuvine să lepădăm toate acestea şi să ne sârguim să avem roadă Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, blândeţea, înfrânarea. Şi dacă astfel ne curăţim minţile noastre, repetând ca pe o incantaţie învăţăturile adevărate (44), vom putea deja de aici să ne [formăm] o bună predispoziţie (45) şi să fim vrednici de primirea darului măreţ şi de paza bunurilor primite [la botez] .

34. Să nu mai am grija înfrumuseţărilor exterioare, nici a hainelor scumpe, ci toată râvna să o întorc spre împodobirea sufletului, încât frumuseţea lui să fie [din ce în ce] mai strălucitoare. Să nu mai port haine de mătase – fire ale viermilor -, nici coliere de aur. Căci şi dascălul lumii, cunoscând mai ales moliciunea firii femeieşti şi grabnica alunecare a voinţei, nu a ezitat să orânduiască şi în legătură cu acestea. Dar de ce spun că nu s-a dat în lături să înveţe despre acestea? Fiindcă îndemnând în privinţa coafurilor, strigă şi zice: „nu cu coafuri sau cu aur sau cu perle sau cu haine scumpe” [să fie împodobită] (ITim 2, 9). [Crezi] că învăţându-te acestea, femeie, vrea oare să te înfrumuseţezi şi să fii lăudată de cei ce te privesc? [Chiar dacă ei te laudă], îţi [spun] că aceia sunt oameni asemenea [ţie], dar eu întreb şi pe Stăpânul tuturor. Să vedem pentru ce te va lăuda şi te va vorbi de bine?

35. De vreme ce El a lepădat acea frumuseţe care se iţeşte din coafuri, din bijuterii, din perle şi din haine scumpe, să vedem ce fel de frumuseţe îi hărăzeşte femeii? Căci această frumuseţe [produsă] de bijuterii şi haine, şi dacă pentru puţin o încântă pe cea care le poartă, cu timpul se ofileşte. Dar ce spun că se ofileşte? Inainte de a se ofili datorită trecerii vremii, aţâţă ochii invidioşilor şi-i îndeamnă pe răufăcători la furt. Iar frumuseţea pe care Insuşi o hărăzeşte nu se poate pierde, nici ofili; este veşnică – şi aici [în viaţa aceasta] rămânând împreună cu noi, dar însoţindu-ne şi dincolo – şi [pe deasupra] ne aduce multă îndrăzneală.

36. Dar trebuie să ascultăm chiar cuvintele apostolului. Aşadar, ce zice? „Această [frumuseţe] se cuvine femeilor care au făgăduit să fie temătoare de Dumnezeu, cea prin fapte bune” (l Tim 2,9). Femeia vrednică – zice – de făgăduinţa [dată lui Hristos] – [făgăduinţa] de a lucra [poruncile Lui] – se împodobeşte pe sine cu fapte bune. Făptuirea binelui să urmeze făgăduinţei [date]. Ai făgăduit să-L cinsteşti pe Dumnezeu? Lu¬crează cele plăcute Lui! Adică faptele bune. Dar ce înseamnă [împodobirea] „prin fapte bune”? Toată strânsura virtuţii constă în dispreţuirea (46) celor din veacul acesta, dorinţa pentru cele din veacul viitor, nesocotirea bunurilor [de aici], deschiderea faţă de cei săraci, îngăduinţa, blândeţea, înţelepciunea (47), pacea şi liniştea sufletului, a nu fi pornit spre slava vieţii de acum, ci a avea privirea aţintită la cele de sus şi a te îngriji necontenit pentru cele de acolo şi a te avânta către acea slavă.

37. Dar fiindcă acum vorbesc în special pentru femei, vreau să le fac îndeaproape cunoscute şi alte lucruri, încât, o dată cu celelalte [neajunsuri de care am vorbit], să lepede şi obişnuinţa vătămătoare de a-şi farda faţa, ca să nu adauge [ceva chipului], ca şi cum opera [lui Dumnezeu] ar suferi vreo lipsă, şi [astfel] păcatul să fie atribuit Creatorului. [Oare ştii tu] ce faci, femeie? [Nu ştii] că nu poţi să-ţi sporeşti frumuseţea naturală prin pudre şi rimeluri, [dar] nici să-ţi schimbi urâţenia firească? Nu vei adăuga câtuşi de puţin frumuseţii fireşti şi-o vei strica şi pe cea a sufletului. Preocuparea aceasta [pentru împodobire] este semnul unei moliciuni lăuntrice. De altfel, multă osândă (48) îţi aduni prin aceasta, întraripând ochii celor tineri, captând privirile desfrânaţilor, provocând adultere necuvenite, şi [astfel] atragi asupra capului tău [responsabilitatea] alunecării acelora.

38. Un lucru cuvenit şi de folos este să renunţi la [împodobire]! Iar dacă cele ce sunt robite (49) de acest rău obicei nu vor, măcar când vin la Biserică să nu facă aceasta. Spune-mi pentru ce să stai în Biserică într-un asemenea hal? Oare această frumuseţe o caută Cel Căruia tu vii să I te închini şi [înaintea Căruia] îţi mărturiseşti păcatele? El caută frumuseţea lăuntrică, lucrarea faptelor bune, milostenia, cumpătarea, străpungerea inimii, credinţa profundă. Iar tu, renunţând la acestea (50), degrabă provoci poticnire în Biserică celor mai slabi (51). De câte fulgere nu eşti vrednică? Eşti în port şi naufragiezi. Vii la doctor să-ţi vindeci rănile şi pleci cu ele mai mari. Ce iertare vei mai avea după acestea? Insă chiar dacă mai înainte unele erau cuprinse de delăsare faţă de propria mântuire, de azi să fie încredinţate că [trebuie] să renunţe la acest viciu. Căci dacă [Dumnezeu] nu a fost de acord să folosim hainele scumpe, cu mult mai mult [nu admite] fardurile şi rimelurile.