[cipri85]

Omilia aceluiaşi către cei ce urmează a fi luminaţi şi lămurire clară a celor săvârşite în chip simbolic şi închipuite în dumnezeiescul botez

1. Haide iarăşi să vorbim puţin cu cei înscrişi în oastea lui Hristos, arătându-le lor şi puterea armelor pe care le vor primi şi negrăita bunătate a iubitorului de oameni, Dumnezeu, pe care a arătat-o neamului omenesc, încât aceştia, apropiindu-se cu multă şi deplină credinţă, să se bucure de o mai bogată cinstire. Gândeşte-te, iubite, la covârşitoarea bunătate [arătată de El] chiar de la început. Căci dacă pe cei care nu s-au ostenit deloc, pe cei care nu au arătat nimic de cinste, i-a învrednicit de un asemenea dar şi le-a iertat greşelile cele din toată vremea, [atunci], dacă după atâta mărinimie [arătată], aţi dori, dintr-o bună dispoziţie, să aduceţi şi voi ceva de la voi înşivă, de câtă răsplată nu vă veţi învrednici din partea iubitorului de oameni Dumnezeu!

2. In treburile omeneşti nu se vede aşa ceva niciodată, ci mulţi, adesea, după multe osteneli şi chinuri pe care le fac în nădejdea răsplătirii, se întorc acasă cu mâinile goale: fie pentru că cei de la care aşteptau răsplată sunt răuvoitori faţă de cei ce mult se ostenesc, fie că sunt răpiţi mai devreme din viaţă şi nu mai pot să-şi împlinească scopul. Dar în cazul Stăpânului nostru, nu numai că nu se întâmplă aşa ceva vreodată, ci chiar mai înainte de a începe noi ostenelile şi de a-I arăta cele ale noastre, luându-ne-o înainte, îşi arată mărinimia, ca prin multe faceri de bine să ne atragă spre ceea ce a gândit mai dinainte pentru mântuirea noastră.

3. Şi astfel, dintru început bine lucrând, nu a încetat să dea binefaceri neamului omenesc. Căci după ce l-a plăsmuit pe cel întâi zidit, de îndată, chiar dintru început, l-a sălăşluit în rai şi l-a dăruit cu acea viaţă (1) fără de chinuri, lăsându-l să se înfrupte din toate cele din rai în afară de un singur pom. Dar acela, [uitând] stăpânirea de sine şi fiind înşelat de femeie, a călcat porunca dată lui şi a batjocorit (2) o astfel de cinste.

4. Dar vezi şi aici mărimea iubirii de oameni! Căci trebuia ca pe un astfel de nerecunoscător faţă de facerile de bine primite mai înainte să nu-l mai învrednicească de vreo iertare, ci să-l scoată de sub purtarea Sa de grijă. Dar nu numai că nu a făcut aceasta, ci precum un tată preaiubitor care are un copil neastâmpărat, fiind mişcat de iubirea firească, nu-l pedepseşte pentru greşeală, dar iarăşi nici nu-l iartă cu totul, ci cumpăneşte cu măsură, ca nu cumva să se abată spre o răutate mai mare, tot aşa şi bunul Dumnezeu, fiindcă [acela] a arătat multă neascultare (3), pe de-o parte scoţându-l din acea vieţuire, iar pe de alta domolind gândul lui ca să nu păcătuiască după aceea şi mai mult, l-a pedepsit cu osteneli şi nenorociri ca şi cum i-ar fi zis:

5. Multa delăsare şi netemerea (4) te-a adus spre o atât de mare neascultare şi te-a făcut să uiţi de poruncile Mele; iar faptul că nu aveai nimic de lucrat te-a făcut să te socoteşti mai presus de propria fire – căci nelucrarea se face dascăl a toată răutatea. De aceea te pedepsesc cu osteneli şi nenorociri ca, lucrând pământul, să-ţi aduci necontenit aminte şi de neascultare şi de nimicnicia firii tale. Iar fiindcă ţi-ai închipuit lucruri măreţe şi nu ai vrut să rămâi în hotarele-ţi fireşti, îţi poruncesc ca din pământul din care ai fost luat, acolo iarăşi să te întorci. „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac 3, 19).

6. Şi ca să-i sporească durerea şi să-l facă să simtă propria cădere, nu l-a alungat departe, ci l-a pus în apropierea raiului, astupându-i intrarea înăuntru, ca în fiecare ceas, văzându-se lipsit de acele bunătăţi din pricina neluării aminte, să dobândească o atenţie neîncetată şi să fie mai temeinic faţă de poruncile ce urmau să-i fie date spre pază. Căci, bucurându-ne noi de cele bune, nu simţim că trebuie să lucrăm vreun fel de faptă bună; dar când suntem lipsiţi de ele, dobândind o sensibilitate mai adâncă din pricina lipsei, suferim şi o durere mai mare. Aceasta s-a întâmplat —atunci şi cu întâiul zidit.

7. Insă ca să cunoşti şi sfatul potrivnic al vicleanului diavol, dar şi înţelepciunea şi bunul meşteşug al Stăpânului nostru, ia vezi, spre ce l-a împins, prin înşelăciune, diavolul pe om să facă şi ce iubire de oameni i-a arătat Stăpânul Cel purtător de grijă. Căci acel viclean diavol, pizmuindu-l pentru vieţuirea din rai, prin nădejdea unei mai mari făgăduieli, i-a răpit ceea ce avea în mână. Căci făcându-l să-şi închipuie că [poate fi] egal cu Dumnezeu, i-a atras osânda morţii. De acest fel sunt [şi acum] momelile lui: nu numai că ne depărtează de bunătăţile pe care le avem în mână, ci caută să ne azvârle şi în prăpastie. Însă chiar şi aşa, Dumnezeul iubirii de oameni nu a trecut cu vederea neamul omenesc, ci, demonstrându-i diavolului că toate câte le-a făcut sunt fără folos, iar omului arătându-i câtă purtare de grijă are pentru el, i-a dăruit prin moarte nemurirea. Poftim!? Diavolul l-a scos din rai, iar Stăpânul l-a dus în cer!? Mai mare este câştigul decât paguba!

8. Dar să revenim la ceea ce am spus la început, căci de aceea am şi spus cele de mai sus: dacă pe cel ce a fost nerecunoscător faţă de atâtea binefaceri l-a învrednicit iarăşi de atâta iubire de oameni, voi, ostaşii lui Hristos, dacă veţi fi râvnitori, arătând bunăvoinţă faţă de negrăitele daruri oferite vouă şi întru trezvie veţi păzi cele încredinţate vouă, spuneţi-mi, câtă cinste nu veţi primi de la El după ce aţi împlinit straja? Căci El Însuşi a zis: „celui care are i se va da şi-i va prisosi” (Mt 25,29). Căci cel ce [prin efort] se face pe sine vrednic de cele deja primite, pe drept se şi bucură de mai mult.

9. Toţi câţi aţi fost învredniciţi să fiţi înscrişi în această carte cerească aduceţi o credinţă fierbinte şi un cuget statornic. Căci cele ce se petrec aici au nevoie de credinţă şi de ochii sufletului, ca să nu luaţi aminte doar la cele văzute, ci, pornind de la acestea, să vă închipuiţi (5) cele nevăzute. Ochii credinţei realizează aceasta. Căci după cum ochii trupului pot să vadă doar cele ce cad sub simţuri, aşa şi cei ai credinţei doar pe cele contrare [celor sensibile]. Fiindcă ei nu văd nimic din cele sensibile, ci privesc cele ce nu se văd ca şi cum ar sta în faţa ochilor. Acest fapt este credinţa: a lua aminte la cele cele văzute. Căci zice: „credinţa este fiinţa celor nădăjduite, dovedirea celor ce nu se văd” (Evr 11, 1).

10. Ce înseamnă ceea ce spun? Şi pentru ce spun să nu iei aminte la cele ce se văd, ci să ai ochi duhovniceşti? Ca atunci când vezi scăldătoarea (6) apelor şi mâna arhiereului atingând capul tău, să nu socoteşti că aceea este doar simplă apă, nici că singură mâna arhiereului este pusă pe capul tău. Fiindcă nu om este cel ce lucrează cele ce se săvârşesc, ci harul Duhului este cel ce sfinţeşte firea apelor şi se atinge împreună cu mâna arhiereului de capul tău. Nu bine am zis că avem nevoie de ochii credinţei spre încredinţarea celor ce nu se văd, ca nu cumva să ne oprim doar la cele sensibile?

11. Botezul este şi mormânt şi înviere. Căci „se îngroapă omul vechi dimpreună cu păcatul şi învie cel nou, înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit” (Col 3, 10). Ne dezbrăcăm şi ne îm¬brăcăm. Dezbrăcăm vechea haină, cea întinată de mulţimea păcatelor, îmbrăcăm pe cea nouă, curăţită de orice pată. Ce spun?! Îl îmbrăcăm pe Însuşi Hristos! Căci zice: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal 3, 37).

12. Dar fiindcă momentul în care vă veţi bucura de atâtea daruri este la uşă, hai să vă explic felul şi pricinile fiecărui lucru ce este săvârşit, ca să le cunoaşteţi şi să plecaţi de aici cu mai multă încredinţare7. Trebuie să ştiţi pentru ce – după învăţătura [primită] în fiecare zi (8) – vă conducem la cei ce exorcizează prin viu grai9. Nu în zadar, nici pe degeaba se face acest lucru; ci fiindcă urmează să-L primiţi locuind în voi pe Împăratul ceresc, tocmai de aceea, după dăscălirea din partea noastră, vă iau cei rânduiţi pentru acest lucru şi, după cum o casă în care împăratul urmează să vină este bine aranjată, aşa şi ei vă curăţă mintea prin acele înfricoşate cuvinte, alungând toată meşteşugirea celui rău şi o fac vrednică de prezenţa Împăratului. Căci nu e cu putinţă, chiar dacă vreun demon ar fi sălbatic şi crud, ca, după acele glăsuiri înfricoşătoare şi după invocarea Stăpânului tuturor, să nu se depărteze de voi cu multă grăbire. Pe lângă aceasta, [exorcismul] vă aduce în suflet o mare evlavie şi vă porneşte spre multa străpungere a inimiil0.