Despre Spovedanie - continuare
Iar in al doilea link Sf. Ioan Gura de Aur zice:
"De asta sīntem totdeauna reci si nesimtitori, de asta nu sīntem pregatiti pentru savīrsirea vreunei fapte bune, de asta nu putem ajunge la cainta, de asta nu putem sa ne adunam putin sufletul nostru: nu ne gīndim cum trebuie la pacatele noastre, nu cercetam binefacerile date noua de Dumnezeu, nu cautam pe oamenii care au savīrsit fapte mari si minunate. De asta am dat cu totul uitarii faptele cele bune: nu sīntem cumpatati cīnd avem izbīnzi īn viata, cīnd sīntem fericiti; nu sīntem sinceri, mintim cīnd spunem tuturor, de nenumarate ori, ca sīntem niste pacatosi. Ca asa stau lucrurile o putem vedea de acolo ca ne pierdem firea, ne razvratim cīnd auzim ca altii rostesc aceste cuvinte si le socotim drept ocari. Astfel, toate faptele noastre nu-s decīt fatarnicie: nu urmam pe vames, care, hulit de fariseu pentru multimea pacatelor lui, a suferit cu rabdare hula si a cules rodul purtarii lui, caci s-a pogorīt din biserica mai īndreptat decīt fariseul (Luca18:14). Noi īnsa nu stim ce īnseamna a ne marturisi pacatele, cu toate ca sīntem plini de nenumarate pacate. Ar trebui sa fim īncredintati nu numai ca am savīrsit nenumarate pacate, dar ar trebui sa avem scrise ca īntr-o carte īn inima noastra toate pacatele noastre, mici sau mari, si ar trebui sa le plīngem ca si cum le-am fi facut de curīnd. Aducīndu-ne aminte necontenit de pacatele noastre, putem īnfrīnge iute mīndria sufletului nostru. Aducerea aminte necontenit de propriile pacate trage dupa sine un atīt de mare bine, īncīt Fericitul Pavel īsi spunea deseori chiar pacatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate pacatele sale de mai īnainte īi fusesera sterse; dupa botez, a trait īntr-o curatie desavīrsita; astfel – desi nu se stia vinovat cu nimic (1 Corinteni 4:4), desi nu avea pacate pentru care sa suspine – totusi facea pomenire de pacatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunīnd: ,,Hristos Iisus a venit īn lume sa mīntuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintīi sīnt eu” (1 Timotei 1:15); si iarasi: ,,… ca m-a socotit credincios, punīndu-ma spre slujire pe mine, cel ce eram īnainte hulitor, si prigonitor si batjocoritor… (1 Timotei 1:12, 13) ca prigoneam peste masura Biserica lui Dumnezeu si o pustiiam” (Galateni 1:13); si iarasi: ,,Nu sīnt vrednic sa ma numesc Apostol” (1 Corinteni 15:9). Chiar daca Dumnezeu ne-a iertat pacatele trecute si spovedite, totusi trebuie sa ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este īn stare sa ne miste sufletul si sa ne īndemne sa iubim cu putere pe Dumnezeu. Cīnd Simon fariseul a fost īntrebat de Domnul care din cei doi datornici īl va iubi mai mult pe camatar, si a spus: ,,Socotesc ca cel caruia i-a iertat mai mult”, Domnul i-a raspuns: Drept ai judecat!” (Luca 7:43). Atunci vom cunoaste cīt de covīrsitor este harul lui Dumnezeu fata de noi, atunci vom pleca ochii spre pamīnt, atunci ne vom smeri, cīnd ne vom gīndi la multimea pacatelor noastre trecute. Cu cīt avem constiinta ca am savīrsit pacate mai mari, cu atīt ni se va muia mai mult sufletul. Pavel īsi aducea aminte de pacatele lui de dinainte de botez, noi īnsa nu voim sa ne aducem aminte de cele savīrsite dupa botez, care aduc dupa ele mare primejdie si pe care avem īndatorirea de a le cerceta. Dimpotriva, daca ne vine vreodata īn minte amintirea vreunui pacat, īndata īl alungam, caci nu vrem ca aceasta sa ne tulbure constiinta nici chiar pentru putina vreme. Si totusi, pacatele ni se nasc din aceasta placere nefolositoare pe care o facem sufletului. Fiind atīt de nesimtitori si atīt de molatici, pe de o parte nici nu mai putem sa ne marturisim pacatele de mai īnainte (cum putem sa le mai marturisim, odata ce ne-am obisnuit sa nu le suferim nici amintirea?), iar pe de alta parte sīntem cu totul gata de a savīrsi pe viitor altele. Bine ar fi sa avem vesnic īn noi treaza amintirea pacatelor noastre! Frica de Dumnezeu sa ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga moliciunea si usuratatea sufletului nostru! Caci, daca taiem si acest frīu, cine va mai opri sufletul sa se īndrepte fara teama spre prapastie si sa cada īn adīncul pierzarii? Pentru asta dreptul David īsi punea necontenit īnaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plīngea, pentru asta suspina; plīngea si suspina cu amar. [...]"
Ca atare observ ca principial Spovedania nu era ca acum la noi, ci este o combinatie intre Spovedanie si cainta continua pentru cele spovedite ca si cum nu ar fi sigur ca sunt iertate. In timp ce despre Botez vorbeste cu multa bucurie si incredere in iubirea lui Dumnezeu care iarta deplin si ca atare ce bucurie mare ca ne scapa de povara pacatelor, dupa cum explica si sensul "veniti la mine cei impovarati si veti gasi odihna", adica cei impovarati de pacate merg la Hristos prin Botez si puf, toate pacatele sunt disparute, povara lor disparuta si in consecinta sufletul se odihneste. Iata ca nu aceeasi co ceptie o are despre Spovedanie, povara pacatelor nu numai ca nu este luata, ci sunt luate doar pacatele insa amintirea lor ii bantuie mereu, deci nu isi gasesc odihna ca la Botez.
Nu explica in schimb cum se face Spovedania propriu-zis, ci se intelege doar ca Spovedania ar fi o vizualizare a pacatelor si o cainta de felul celei facute de Ap. Pavel care nu mergea in mijlocul multimii de enoriasi ca sa inceapa sa insire cele facute din copilarie si pana in prezent, ci se caina pur si simplu in discursurile sale catre cei crestinati de raul facut in trecut in prigoana crestina. Cum am face si noi astazi sa spunem celor carora am gresit ca uite ce rau ne pare ca le-am gresit. Cam asta imi rezulta mie ca era Spovedania si mi se pare chiar normal sa fie asa, cel vatamat trebuie sa primeasca cainta noastra, nu preotul. Exact cum a zis Iisus: inainte de a aduce darul la Altar, trebuie sa ne impacam cu dusmanul. Asta si este scopul acestor taine, trairea in iubire cu toti ceilalti. Preotul trebuie sa dea doar dezlegarea celor spovedite in acest fel si sa le tina pe cele nespovedite. Ori stie Domnul care au fost marturisite celui caruia i s-a gresit si care nu, nu-i nevoie sa stie musai si preotul. Cum era la inceput, era foarte bine. Apoi insa s-a pervertit putin Taina, inclusiv cu introducerea canoanelor despre care nu da detalii, dar sunt semnul neincrederii totale in iubirea si iertarea profunda a lui Dumnezeu. Singurul canon cerut de Domnul este impacarea cu aproapele. Spovedania apoi si-a cam deturnat scopul initial care viza aceasta impacare. Si am observat ca (neo)protestantii s-au reintors la ceea ce era cu adevarat Spovedania pe vremea apostolilor. Vroiam doar sa stiu la ce stadiu era pe vremea Sf. Ioan Gura de Aur si vad ca era undeva la granita intre ceea ce fusese candva si ceea ce avea sa devina. Discursurile Sfantului sunt in ambele directii.
|