Carine,
Este grea despărțierea de un părinte. Totuși, Dumnezeu v-a oferit consolarea să fiți părtașă la ultimele lui zile. Când spunem "întâmplarea a făcut", da fapt, spunem "Dumnezeu a făcut".
Legat de problema ridicată, îmi amintesc (ca prin ceață) o poveste auzită cu mulți ani în urmă. Se spune că o cioară își pregătea puii, ajunși mari acum, pentru părăsirea cuibului. Îl întreabă pe primul pui: "iată, peste vreo sută și cincizeci de ani, eu am să fiu bătrână și bolnavă. Atunci, tu ai să ai cuibul tău. Ce ai să faci, ai să mă primești la tine ?" Puiul răspunse: "mama, oriunde ai fi, am să vin îndată la tine. Și dacă nu ai să ai unde sta, am să-ți dau cel mai bun loc din cuibul meu, chiar dacă ar trebui să locuiesc în vizuina vulpii !" "Of, of, of, nu e nimic de capul tău ! Tu ce ai să faci ?" întrebă cioara, adresându-se celui de al doilea pui. "Mama, eu am să-mi las familia și toate ale mele și am să vin să te îngrijesc !" "Vai, vai, vai, ce pui am crescut ! Dar tu, micuțule, ce ai să faci ?" întrebă cioara, vorbind cu prâslea. "Mama, eu știu că, atunci când ai să fii bătrână și bolnavă, nu ai să ai altă mângâiere decât aceea că noi o ducem bine. Dacă ai să ai loc în cuibul meu, am să te găzduiesc. Dacă îmi voi putea vedea de puiii mei, am să văd atâta cât oi putea și de tine. Iar dacă nu, am să te las pe pământ, trimițându-ți din când în când câte ceva de mâncare !" Mulțumită de acest al treile răspuns, cioara-mamă spuse: "Așa trebuie să faceți și voi, puii mamei ! Numai așa am să mor împăcată, dacă am să știu că voi vă vedeți de puii voștri !
|