Părintele paroh s-a apropiat de microfon cu un chip întunecat și a rostit aceste cuvinte:
”Fraților, trebuie să vă anunț o veste tristă: parohia noastră a murit... Adesea v-ați plâns că nu este activă. Cântările sunt vai de capul lor. Parohul nu este după placul vostru. Se lasă manipulat. Ei bine acum a murit de-a binelea... Vă invit totuși să-i aduceți un ultim omagiu dispărutei la sfârșitul slujbei...”
Rumoare în sală...
De îndată ce a fost invocat ultimul cântec, credincioșii se aliniază plini de respect unul în spatele celuilalt, pentru a-i aduce cel din urmă salut răposatei care se odihnește într-un sicriu la capătul naosului. Curioși, de asemenea, să descopere chipul ale cărei trăsături nu prea i-au marcat pe cei mai mulți dintre ei:
„Ia spune, șoptește unul, tu știi cum arată...?”
Dar iată că fiecare, atunci când se apleacă deasupra sicriului pentru a arunca o ultimă privire dispărutei, tresare și se să înapoi înspâimântat!
Ce-o fi oare atât de ciudat?
Când îmi vine rândul, mă aplec și eu deasupra sicriului și ce-mi văd ochii? Un chip, propriul meu chip, care mă privește cu ochii holbați... În fundul sicriului era o oglindă!
Parohia? Sunt eu, nimeni altcineva.
Parohia? Sunt eu! Nimeni altcineva...
„Biserica rămâne mereu în urmă!”
„Biserica nu înțelege nimic!”
„Biserica este formată doar din bătrâni ramoliți!”
Și dacă „Biserica” sunt eu?
|