Intr-o zi,ce anunta nimic special,o zi ca oricare alta,stateam pe o banca intr-un parc.Terminasem treaba si ma pregateam sa vin acasa dar vroiam sa imi limpezesc putin mintea,fusese acel tip de zi in care nu ti-ai fi dorit, neaparat, ca lumea sa aiba parte de un final fericit :) Stand asa(cineva mi-a spus ca seman cu Moromete din profil),am inceput sa ma gandesc de cate ori am facut ceva bun,cu adevarat bun,pentru care Cel de Sus ar fi trebuit,cumva,sa ma rasplatesca,conform logicii umane.Nu am gasit nici un motiv suficient de bun.Pana si cele mai bune motive pe care asa le consideram eu, in acest mod,aveau ceva neghina in ele.Ceva mai multa.Dovada aceste randuri.
Apoi m-am gandit de cate ori ar fi trebuit sa ma dea cu capul de pereti :) pt prostiile pe care le-am facut,de-a lungul timpului.Mi-am pipait capul si nu am simtit nici un cucui.Si nici nu-mi aduc aminte de momente in care bratul Lui puternic sa-mi fi aplicat ceea ce meritam,la nivelul la care meritam.Am tras concuzia ca are o rabdare cu mult peste ceea ce credem noi.Dovada subsemnatul.
Apoi m-am gandit de cate ori m-a ajutat.Un sceptic mi-ar spune ca asa cred eu si ca de fapt a fost o potriveala a destinului orb,al intamplarii capricioase.Sa-i spuna asta unuia care crede in destinul orb intrucat orb ar trebui sa fie ca sa nu relizeze anumite aspecte.Am ajuns la concluzia ca m-a ajutat de atatea ori incat fara ajutorul Lui calculele mele,cu privire la persoana mea,dadeau cu ,,minus".Dramatic.Si m-a lasat si sa realizez asta,inceptul cu incetul.Dovada dragostea cu care m-a tinut in picioare cand eu credeam ca am cazut cu totul.
Si cum stateam eu asa,meditand la ceva cu mult peste capacitatea mea intelectuala,genul de meditatie savanta a unei curci plouate,am observat un tata care mergea cu baietelul de mana.Desi tatal i-a spus sa nu puna mana pe jos,pentru ca este murdar,acesta s-a smuls obraznic din mana tatalui si a pus mana pe jos,ca sa vada cum este.Tatal,desi putea sa-l plezneasca ca lumea,ar fi meritat la ce circ facea, i-a spus: ,,Gata,te las aici daca asa ai vrut tu.Descurca-te".S-a facut ca pleaca.Copilul,cam in varsta de 3 ani,a privit prima data fara sa inteleaga si apoi a inceput sa fuga plangand dupa el spunand ,,Tati,nu ma lasa,eu te iubesc".Tatal a suras,l-a luat in brate si i-a spus ,,Si tata te iubeste,cum credeai ca te voi lasa aici? Hai sa mergem acasa.O sa mai gresesti dar este tata langa tine.Sa cresti tu mare si o sa intelegi".
De atunci mi-am propus sa nu mai rezolv eu problemele complicate ale lumii ci sa ma uit mai cu atentie in jur,ca sa inteleg, poate, raspunsul la intrebarile mele.Si nu doar ale mele.Iubirea Lui este mare fratilor.Mai mare dect credem noi sau decat ii putem oferi.Ne-a iubit mai inainte sa-L iubim noi.Eu cred ca vrea sinceritate in trairea noastra,un strop de sinceritate precum o picatura de ploaie la Golgota.Atat cat este,poate noi o vedem mica,pentru EL este mare daca este sincera.Toti crestem,cu ajutorul Lui,a dragostei Lui.Ea ne creste fiinta,fara ea suntem ca niste plante fara apa,uscate si triste,fara raspunsuri si cautand prin praf.
,,Si tata te iubeste,cum credeai ca te voi lasa aici? Hai sa mergem acasa.O sa mai gresesti dar este tata langa tine.O sa cresti tu mare si o sa intelegi".
|