Exista intre psihoterapeuti (ma refer la profesia laica, desigur) o conventie tacita: nu recomanzi unui coleg pe clientul care prezinta semnele "ucigasului de terapeuti", decat daca vrei sa ii platesti vreo polita.
Exista nefericiti care isi petrec viata, ani si zeci de ani, trecind de la un terapeut la altul si capatindu-si renumele de cronici, incurabili etc. Acest soi de oameni par a intra in cabinet doar pentru a-ti demonstra ca nu esti capabil sa-l vindeci. Oricat de straduiesti sa-i fii de folos, culegi regretul unei terapii esuate. Am cunoscut astfel de oameni. E deosebit de frustrant sa lucrezi cu ei. Dar te obisnuiesti, cu vremea si chiar ajungi sa le fii recunoscator: te smeresc acestia, iti dau prilejul sa cugeti la limitele personale si la cele ale relatiilor umane, in general.
La polul opus, sunt oameni care stiu bine ce vor cand iti intra pe usa: vor sa se vindece. Si fac tot ce tine de ei sa isi depaseasca limitele. Cu acestia e o fericire sa lucrezi. Nu poti decat sa le multumesti pentru ca au apelat la tine. Dar si cand se intampla sa experimentezi un esec, parca te doare si mai tare...
Am fost si client si consilier. Cunosc o multime de situatii tipice pentru ambele conditii. Ce pot sa spun decat ca eu unul aleg sa imi vad de treaba mea: daca sunt in postura consilierului ma centrez pe treaba mea de consilier iar daca sunt consiliat incerc sa imi fac treaba mea de client. Nu reusesc mereu dar asta imi e deocamdata strategia de abordare a relatiilor de intrajutorare si nu am motive sa mi-o schimb.
Cu duhovnicul e, pana la un punct / acela unde se termina relatia propriuzis umana si de unde incepe Taina / cam acelasi lucru: daca merg la Parinte sa il scrutez, sa ma ocup de el si nu de mine, mai bine stau acasa. Urat lucru sa te uiti la preot cu o anumita curiozitate...
Cat priveste marturisirea noastra si interventia Preotului, noi crestinii folosim termenul de Taina. Expresie verbala si totodata realitate teologica, Taina nu se reduce la secrete, mistere sau subiecte pasibile de barfa. Sfanta Taina a spovedaniei nu sta in puterea mea de judecata, a celui ce se spovedeste. Treaba mea e sa imi marturisesc pacatele si sa pun la suflet indrumarea Parintelui meu.
Lupta insanatosirii duhovnicesti e, fara indoiala, grea. Cum ar putea fi o chestiune facila? Despatimirea e ruperea din "carne", din suflet a unor parti la care tinem foarte mult prin tot felul de atasamente (lumesti si mai ales infantile, deci cu atat mai dragi noua...).
Dar nu o ducem singuri: cu noi este Dumnezeu, Care pune balsamul unei mangaieri de nespus peste durerea desprinderii. Doliul pierderii e crunt doar cand nu avem mangaierea lui Dumnezeu. Doliul il innebuneste pe cel care se afla in afara protectiei parintesti a Bisericii.
Iar Preotul este, dincolo de orice consideratii lumesti, "gura si urechea lui Hristos" - cum minunat preciza Geo.Nektarios cu ceva vreme in urma.
Cel care isi cauta, inca, duhovnic, sa il caute - de ce nu?
Numai sa vrea sa il si gaseasca pentru a incepe cu adevarat suisul pe Golgota, fara de care nu este Inviere.
Parintele Steinhardt spune undeva in "Jurnalul Fericirii" ca Hristos ne invie pentru a ne omori. Imi asum riscul de a completa: da, ne invie (duhul) pentru a ne omori (patimile), iar aceasta din urma, realizata prin despatimire/pocainta/metanoia tocmai pentru a ne face partasi la Invierea Lui. AMIN+