[George.m]

"Cel ce uraste pacatele sale, se opreste de la ele si cel ce le marturiseste va dobandi iertare. Dar e cu neputinta cuiva sa paraseasca deprinderea pacatului inainte de a fi dobandit dusmania fata de el, si de a obtine iertare inainte de marturisirea pacatelor. Caci cea dntai (dusmania fata de pacat) este pricina adevaratei smerenii, iar cea de-a doua (merturisirea) este pricina strapungerii care se naste in inima, din rusine" (Sfantul Isaac Sirul, cit. in Metoda lui Calist si Ignatie Xanthopol, Filocalia VIII).


Pornind de la cele de mai sus, Parintele Staniloae spune ca "marturisirea pacatelor e pe de o parte o biruire a rusinii fata de ele, pe de alta o adancire a sentimentului de rusine, fapt care produce strapungerea sau zdrobirea inimii.

Caci marturisirea nu e o biruire a rusinii prin nesimtire, ci prin scarba de pacat si prin teama de pedeapsa vesnica pentru el. In marturisire are loc o rusine culminanta pentru pacat si barbatia care o biruieste. E barbatia ostasului in timpul luptei, superioara celei dinainte de lupta. Duhovnicul ajuta la amandoua. Numai asa marturisirea e un eveniment duhovnicesc de adanca zguduire si un inceput de viata noua.

Altfel, devine un act nesimtit, formal, care nu rascoleste fiinta si nu ajuta la innoirea vietii Cu aceasta strapungere in inima s-au pocait si cei ce au devenit crestini in ziua Cincizecimii".