Din punctul meu de vedere sunt doua tipuri de crestini. Unii care l-au gasit deja pe CEL CE ESTE, pe Hristos. Si cei care inca mai schipateaza, se mai lupta cu propriile patimi. Primii sunt sfintii, cei desavarsiti, ei sunt asemenea Mariei din evanghelie. Ea nu mai avea nevoie sa stea la picioarele Lui ptr ca deja IL gasise, Il avea in inima. Noi insa ne luptam cu propriile pacate, neputinte. D-zeu ne-a sadit in inima atat sensibilitate dar noi nu reusim (nu vrem) sa o lasam sa iasa in afara. Nu ii ingaduim sa se reverse peste inimile semenilor. Apoi ne intrebam de ce nu reusim sa traim adevarata credinta... dar cum sa o traim daca nu vrem sa fim buni, daca ne este rusine (sau consideram o slabiciune) sa SPUNEM IARTA (atunci cand inima simte nevoia sa o faca), daca ne este rusine sa recunaostem ca am gresit, daca uitam ca pacea, PACEA FRATILOR ESTE MAI MARE DECAT DREPTATEA? Atitudinea crestina a marturisirii, intreba cineva mai sus, este insasi fapta noastra. Cel bun exemplu este TINUTA MORALA si EVANGHELIA VIETII! Sfaturi vorbe sunt in paterice, in vietile sfintilor, exemple avem fratilor avemmm!!! dar...nu vrem sa le urmam exemplu. Nu scriu toate astea ca si cum eu le-as face, sunt dureri proprii, sunt ganduri, sentimente care ma framanta si pe mine, dar asta nu imi da dreptul sa spun NU POT. Drept si corect este sa spun NU VREAU sa traisesc cu adevarat credinta. Vorbesc mult si aici si pe alte forumuri despre smerenie, credinta, iubire, iertare, dar realizez (cat pot) ca nici pe departe nu am cunoscut aceste trairi. Sunt atat de departe de adevar, de iubirea desaravarsita. La fiecare spovedanie plec zburand, dar cand vine "ziua de maine".... Doamne ajuta necredintei mele....am iesit in afara Ta te rog cu lacrimi ramii TU in mine...