[Mihailc]

Nu ştiu dacă de vină e praznicul în raza căruia ne aflăm sau altceva, dar e clar că se discută la alt nivel pe topicul de faţă.
Nu sunt eu în măsură să aduc contribuţii importante la discuţie, doar două observaţii:

1. Nu cred că simpla argumentaţie teoretico-conceptuală poate să deturneze pe cineva (angajat serios pe un drum spiritual) de la credinţele sale. Cel mult poate să-i pună în criză unele convingeri după care urmează căutarea unui sofism suficient de bine articulat pentru a-i vindeca neliniştea metafizică.

2. Cele mai multe observaţii răutăcioase ţin de ethos-ul credinţei, unde generalizările pripite şi confuzia dintre excepţie şi regulă produc judecăţi adeseori nedrepte dacă nu chiar imbecile. Apologetica e o disciplină fascinantă sub aspect ludic (presupune un joc pasionant cu limitele contraopinentului dar şi cu limitele proprii), dar nu produce mai nimic în afară de pierdere de timp si energie.

În privinţa credinţelor altora, e posibil ca toate percepţiile să conţină erori mai mari sau mai mici, care afectează în mod sigur credibilitatea aserţiunilor. Pentru mine, ca ortodox, orice doctrină care nu trimite sau nu se articulează pe experienţa eclezială e din start o teorie pe care, dacă o ignor, nu-mi afectează cu nimic destinul personal. Aşa că dogma "imaculatei concepţiuni" n-o pot percepe decât prin exerciţiu intelectual din moment ce ea nu are niciun fel de relevanţă în relaţia persoanei mele liturgice cu Maica Domnului. Mai pe scurt... şi să fie validă respectiva dogmă, n-aş spune că iubirea mea pentru Maica Domnului ar cunoaşte vre-un salt calitativ sau cantitativ, sau ar fi mai mult decât faptul că în Teotokos îndumnezeirea prin har devine realitate concretă, vie. La fel şi cu filosofia cu tentă religioasă a lui Calvin şi multe altele.