Frate Iosif, intrebi de cine fugim; as zice ca mai degraba fugim de ceva anume.
Atunci cand omul se hotaraste pentru credinta intru Hristos, isi ia niste responsabilitati. El trebuie odata cu credinta sa schimbe multe lucruri din viata sa, sa-si schimbe comportamentul, sa isi schimbe modul de gandire, atitudinea fata de sine si fata de ceilalti. Este o hotarare grea, caci incet,incet acel om se transforma, incat oamenii, prietenii nu-l mai recunosc ca fiind unul de-al lor, "caci noi nu suntem din lume". Se schimba si persoana: din cea carnala devine om evlavios, preocupat de cele duhovnicesti, cu dorinta fierbinte de a se curati de pacate, de patimi.
Da, dar cine vrea sa se lipseasca de placerile de tot felul si cat de greu se realizeaza acest lucru?!?
De aceea as zice mai degraba ca teama izvoraste din frica de schimbare a unor rutine, de ajustare a noastra si de inlocuire a unei gandiri egoiste cu una altruista. Cine sa-l mai recunoasca pe cel vechi in cel nou? Cine sa-l accepte pe cel nou, daca nu incepem chiar noi sa o facem.

Exist intr-adevar si o frica de adevarul din noi. Acest adevar este dupa parerea mea, invatatura crestina din biblie si Sfintii Parinti, care stau la indemana ca indreptar pentru deciziile si faptele noastre. Frica consta din teama de a nu fi priviti de ceilalti ca fiind "inapoiati", de a nu primi reprosui ca nu gandim si ca folosim adevaruri perimate, etc. Daca ne facem insa un obicei din a cerceta acest "indreptar" in orice situatie ivita, atunci putem fi ceva mai siguri ca nu gresim, chiar daca nu vom ajunge fara greseala niciodata. Patericul mie personal imi e de mare folos in acest sens. Nu este greu; cu timpul devine un automatism, iar satisfactiile mari. Astfel ajungem la alte motive de bucurie si alte cauze de intristare; in loc de ras incepem a ne dori lacrimi. Lumea larga devine mica in comaratie cu universul interior. Obiectele nu mai au aceeasi valoare, putandu-ne lipsi de ele. In schimb acumulam alte valori inestimabile. Cata bogatie!