[heaven]

Problema este ca multi confunda chemarea cu dorinta de a gasi pacea,linistea si iubirea in alt loc,pentru ca in lume nu le pot gasi.
Am citit cu foarte mare atentie tot ce s-a scris pe acest topic,este un subiect care si pe mine m-a interesat personal,insa tind sa cred ca adevarul se afla undeva la mijloc,adica: sunt intr-adevar oameni daruiti pentru asa ceva si ajung sa se desavarseasca prin calea calugariei,insa deasemenea sunt si persoane care nu fac altceva decat sa fuga in manastiri,din cauza incapacitatii de a se adapta social (chiar si parintele Arsenie Boca vorbeste intr-una din scrierile sale despre ei) ,oameni cu multe frustrari personale si care ajung sa ii asupreasca,in numele ascultarii,pe fratii/surorile din manastire.
Personal nu am trait intr-o manastire,nu pot vorbi prin prisma propriei mele experiente in acest sens,admit asta,insa am destule cunostinte si prieteni,care sincer nu aveau de ce sa fabuleze si care sunt in legatura directa cu acest mediu monahal si am auzit despre multe cazuri nefericite,de oameni care s-au dus dintr-o convingere sincera pe aceasta cale,insa au fost nevoiti sa renunte din cauza mediului din manastire,care in anumite cazuri impunea ascultare chiar si contra invaturii crestine si datorita unor adevarate abuzuri,mai ales de ordin emotional.
Parerea mea este ca daca cineva realmente simte aceasta chemare,sa ia contact in primul rand cu vietuirea pe langa mai multe manastiri o perioada si abia apoi,cu discernamant si in deplina cunostinta de cauza, sa intre ca sora/frate de manastire intr-un loc in care cu adevarat simte ca isi poate urma calea.