|
În prealabil postat de marica
Buna Stefan!
Sunt o atee de nevoie, insa iti dau dreptate partial: Nu pot exista 2 adevaruri contradictorii in acelasi timp: daca Isus Cristos este Dumnezeu, atunci islamul este fals, in masura in care sustine ca acesta nu este decat un profet. Daca budistii au dreptate si exista reincarnari succesive ale unui suflet, atunci crestinii si altii, bat campii daca cred in Judecata de Apoi si unicitatea vietii pamantene a unui suflet. Daca hindusii au dreptate ca exista un zeu cu n-spe maini, atunci e clar ca credinta in �adevarurile� Coranului care respinge cel mai violent politeismul, nu mai sunt valabile.
Cei care spun ca toate religiile sunt bune, frumoase si corecte (juste), acestia sunt ipocritii din lumea politicii si a �anexelor� sale (intelectuali, artisti, etc.) Ei prefera ca �prostimea� sa creada ce vrea ea, in masura in care o face in liniste si calm, pace si acceptarea celuilalt. Pentru ei, adevarul este o valoarea secundara, in raport cu armonia sociala si toleranta. Nu trebuie sa negam faptul ca acesti oameni politici, au si ei motivele lor pentru care au devenit asa: toleranta, convietuirea pasnica, viata aproapelui si libertatea lui de constinta, sunt valori certe, pe care prea adesea religiosii insisi, si in primul rand crestinii, le-au calcat in picioare de prea multe ori. Crestinii s-au omorât intre ei, timp de secole in sir, pe motive de genul celor de mai sus. Au omorat, au oprimat, au luat libertatea de exprimare, gandire si creatie, a multor generatii la rand.
Asta totusi, nu face atitudinea acestor politicieni ipocriti, mai putin ipocrita. Intr-o lume normala, care poate este doar un vis, o utopie, adevarul ar trebui sa fie valoarea suprema.
Noul ecumenism ca si relativismul moral, sunt niste gogosi de prostit oamenii.
In legatura cu pariul lui Pascal, lucrurile insa nu sunt atat de simple cum pari a crede. In fapt, nu exista atitudine sau fapta a omului, care sa nu aiba si repercursiuni negative. Nici credinta nu face exceptie. In acest sens, am sa-ti prezint cum filozofii demonstreaza faptul ca simpla credinta te face totusi sa pierzi un pic, si cum pariul lui Pascal nu e de fapt pariu deloc:
Intotdeauna oamenii fac judecati prin prisma unor probabilitati: astfel, daca probabilitatea ca Dumnezeu sa existe este infim de mica, ei vor prefera, asa cum fac in zeci de alte cazuri ale vietii de zi cu zi, sa se comporte in consecinta.
�Pariul lui Pascal� este deci o incercare de suprarationalizare a acestui comportament. Insa prima observatie care se impune cand se discuta despre el, este faptul ca celebrul �pariu� propus de Pascal libertinului, nu tine: el pleaca de la presupunerea ca Dumnezeu accepta pariul si zice �ma prind�.
Caci asa functioneaza un pariu, ca întelegere libera si reciproc-cunoscuta intre 2 persoane.
Étienne Souriau, marele filozof francez (1892 - 1979), ne spune ca Pascal e asemeni nebunului care vazând o frunza pe firul apei ezitând între cele 2 laturi ale unei pietre, zice: �Pariez pe un milion cu Rotschild ca va trece la dreapta!�
Frunza a trecut pe la dreapta pietrei, si nebunul zice: �Am câstigat un milion!� :)
Unde este nebunia lui??
Ea sta in faptul ca Rotschild nu i-a zis nicicând �Ma prind!�
Asa si cu Pascal, el propune �acadele ceresti�, pe care destui in vremea lui si chiar mai multi azi, stiu ca nu sunt obtenibile; din pacate!!!!
Acestea sunt propuse de o anumita religie sau familie de religii adunate sub denumirea de �monoteism�, dumnezeul acestora are o geneza cunoscuta (devenita clasica, e vorba de dumnezeul tribal �gelos� care se încapataneaza sa nu (mai) admita concurenti, ramânând �fiu unic� la �parintii� sai nomazi) antropologilor lumii, acest Dumnezeu face si cere lucruri extrem de banale din perspectiva istoriei miturilor, iar istoric vorbind, populatia care l-a generat are si ea un trecut cunoscut si care adesea nu corespunde cu cel prezentat in textele sacre care il introduc pe acest Dumnezeu. Textele sacre insele, fie ele V.T. si N.T. in cazul crestinismului, au istoria lor destul de putin glorioasa, care este si ea cunoscuta de eruditi, dar chiar si de masele mai educate azi.
Deci pariul devine cacialma in toata regula, caci sansele, probabilitatile celor 2 posibilitati oferite, nu sunt egale sau macar comparabile pentru a forta o atitudinine de �prudenta pascaliana�: sansa e aproape zero cand ne referim la existenta dumnezeului biblic, dar ea devine aproape 100 de procente când o negam; din multiple directii.
Deasemenea aici se impune precizarea importanta ca toata cunoasterea, ratiunea, stiinta, nu pot dovedi inexistenta unui dumnezeu teoretic, inca necunoscut noua (datoria dovedirii existentei unei astfel de entitati, pica insa in sarcina celor care, eventual, ar sustine-o!!!), insa poate foarte usor, din câteva directii cel putin, nega existenta dumnezeilor religiilor primitive, monoteiste sau nu.
Directiile astea ar fi antropologia religiei, istoria miturilor, istoria credintelor, istoria pur si simplu, exegeza moderna, criticismul de text, lingvistic si de stil, sociologia religiei, dar si filozofia, care desi nu poate nega existenta unui dumnezeu teoretic, poate insa sa demoleze multe din argumentele pe ceea ce indeobste este cunoscut sub denumirea de �problema lui dumnezeu�.
Revenind: In conditiile in care existenta lui Dumnezeu nu este dovedita de cei care afirma ca el exista, putem atunci admite existenta potentiala si a altor entitati supranaturale, care ar pedepsi, poate, chiar credinta in dumnezeul biblic. Cu nimic mai fortat decat prima supozitie pascaliana . . . . .
Apoi pariul e inept intrucat credinta nu tine de simpla vointa de a crede � de ex., eu mi-as dori azi sa pot crede, recunoscând in modul cel mai sincer avantajele unei astfel de atitudini - caci ea decurge din si depinde de un proces, fie el si limitat, de judecata si asta la fiecare dintre noi, chiar si la cei care sunt ignoranti-sadea.
Astfel, e greu sa-i faci, de exemplu, pe membrii �Academiei Americane de Stiinte�, care in proportie de 90 la suta nu cred in Dumnezeu, prin simplul lor act de vointa, credinciosi; s-ar putea asta, poate, printr-o lobectomie neuro, insa in nici un caz asa cum naiv, gândea demult, marele Pascal.
Apoi luând cazul particular al dumnezeului lui Pascal, adica cel crestin, informandu-ne despre ce se pretinde ca acesta cere pentru a ne oferi in schimb �acadeaua� vietii vesnice, aflam ca nu ajunge doar simpla credinta in Dumnezeu, existand in fapt multe alte conditii:
credinta in fiul sau, cainta,
�sa se nasca din nou� (????),
�sa se nasca din apa si din duh�,
sa creada tot ce sta scris in Scriptura,
�sa manânce trupul si sa bea sângele fiului omului� (???),
�sa primeasca imparatia lui Dumnezeu ca un copilas�,
�sa faca fapte bune si sa ajute nevoiasii�,
etc.
Cei care cred in dumnezeul Bibliei, ar trebui sa stie toate lucrurile astea.
Nu se poate zice, de asemenea, ca cei care cred, nu pierd nimic: e vorba de timp personal dedicat rugaciunilor, stresul permanent stiindu-te etern si secunda de secunda supravegheat de o forta de care depinzi, care iti contorizeaza despotic orice gest dar chiar si orice gând fugar, asta fiind stresul de a te plia pe ceea ce crezi ca o forta supranaturala iti cere sa faci (Freud vorbea de religie ca de o nevroza colectiva), dar cel mai important lucru de luat in seama este consecinta constanta a existentei unei populatii religioase: istoria ne arata zecile de razboaie religioase, crimele oribile si abuzurile religiei in general, insa a monoteismelor in mod cu totul special, intoleranta falimentara ca efect al dogmelor ce caracterizeaza aceste religiii si consecintele ei. Nu e deloc putin lucru, trebuie sa admitem!
Aici, Pascal însusi, este foarte clar si cateogoric cand zice: �Omul nu face nicicând un rau mai complet si mai cu atât entuziasm, ca atunci când il face din convingere religioasa.�
|