Urzicuta,prea putin probabil sa gasesti in sanul credinciosului ortodox o abordare psihologica a fenomenului de renuntare la statutul monahal.Eu sunt printre putine persoane care a indraznit sa faca o astfel de abordare a acestui subiect,prin trasaturi reale ale secolului xx,si ca atare mi-am atras asupra mea multi critici.Nu ma plang,dar constat ca,din pacate,crestinul ramane un visator si-un sustinator fragil prin cuvinte,citate si iar cuvinte...iar realitatea continua sa-si urmeze cursul ei mai conforma secolului xx.
M-am tot zbatut in teorii si perceptii psihologice si sociale in ceea ce priveste viata monahala,adevarata viata monahala contemporana,si singura concluzie ramane ca societate crestina prefera sa se complaca in aceste disfunctii si sa le ignore caracterul nociv,disfunctii care vin din lipsa de adaptare spirituala in viata detasata de societate,care este manastirea.Se-ntampla multe,multe lucruri in acest cadru aparent ascet,lucruri firesti,de altfel pentru bietul om confuz cu propria-i fiinta,lucruri trecute cu vederea de catre conducatorii spirituali,pentru ca deseori sunt implicati si acestia.Este un mare non sens care a deraiat mult de la factorul principal care trebuie sa ne apropie de Dumnezeu,si anume compasiunea,toleranta,iubirea si acceptiunea statutului nostru muritor,dpdv crestinesc.
Pacat ca unii accepta sa aiba relatii de dragoste in afara zidurilor manastiresti,insa nu va accepta niciodata responsabilitatea de-a lua in maini viata unui eventual prunc nascut din neglijenta si ispita,dar si din dragoste,de-a lua in suflet responsabilitatea si frumusetea unei iubiri impartasite cu restrictie...totul pe considerentul ca ramane in manastire fiindca este "totusi"in corabia lui Hristos.
Ce aberatie,ce inselatorie izvorata dintr-un suflet care se considera credincios!!!!Nu au curaj,nu au putere si nu au nici vaga credinta de-a impaca spiritualitatea cu natura proprie zidita de Dumnezeu cu atata maiestrie.Astfel traiesc in confuzie si lasitate,ignorand toate motivatiile care i-ar trebui determina spre purificare.Fiindca,credeti-ma este o mare minciuna ca cel care ramane in manastire dupa ce a pacatuit,o face ca sa se pocaiasca.De cele mai multe ori o face din lasitate si iresponsabilitate,dar si din neputinta de-a impaca adevaratele legi spirituale cu omenia care ar trebui sa existe in noi,si din pacate,este aproape imposibil ca acestia sa nu mai recidiveze,fiindca se formeaza in fiinta lor o mai mare toleranta la satisfacerea placerilor omenesti.
Pacat,pacat ca nu intelegem ce-nseamna cu-adevarat credinta si convietuirea cu semenii,ce calitate ar trebui sa aiba aceasta,cu ce principii ar trebui sa ne controlam intreaga activitate dar si intreg universul launtric,fiindca mai bine este sa fim oameni supusi iubirii fata de oameni,decat nepasatori si atat de reci pentru alimentarea propriului egoism,si nicidecum al credintei.
Cata minciuna si ratacire exista in conceptiunea multor calugari,care dupa ce gresesc tot ei lovesc si defaima,cica in virtutea credintei,si-a statutului pe care-l au!!!! Defaima oameni si nu fapte!!!!....Apoi o iau de la-nceput!
IERTATI-MA!
|