În prealabil postat de neica_nimeni_altul

Ştiinţa greacă a exercitat o influenţă covârşitoare asupra teologiei creş*tine prin caracterul ei substanţial, căci a fost obligată să lase în umbră caracterul contingent al lumii naturale şi să se concentreze asupra naturii divine, care rămâne nemişcată în esenţa ei metafizică. Şi chiar atunci, când în Evul Mediu şi‑au făcut apariţia curente autentice pentru o înţelegere empirică sau ştiinţifică a naturii, acestea au fost deturnate de la scopul lor de modelele scolastice de gândire logică şi formală, preocupate înainte de toate de adevăruri abstracte şi necesare, de Dumnezeu Care nu Se mişcă. Din punct de vedere biblic, Dumnezeu rămâne nemişcat, după substanţa Sa di*vină eternă, dar Se mişcă în acelaşi timp, pentru că nu este doar o substanţă nemişcată, ci şi comuniune de Persoane divine, Care nu rămân indiferente faţă de lumea pe care au zidit‑o din iubire. Sfântul Maxim face sinteza dintre mişcarea şi nemişcarea lui Dumnezeu şi afirmă că Dumnezeu Se mişcă, rămânând nemişcat. Cuvintele lui Galileo Galilei „E pur si muove“ constituie un protest împotriva unei filozofii şi teologii care se îndepărtaseră de teoria realistă a cunoaşterii şi militau pentru o cunoaştere idealistă, care ignora total conceptul de ordine raţională contingentă a naturii.

Într‑un sens cu totul diferit faţă de ştiinţa aristotelică, ştiinţa modernă a dezvoltat o teorie a cunoaşterii interesată de domeniul fenomenelor observabile şi contingente, ca realităţi accesibile cercetării empirice şi susceptibile de înţelegere, fără să apeleze la domeniul „metafizic“ al realităţilor ultime sau să recurgă la „cauzele oculte“. O ştiinţă de acest gen nu îşi propune să explice natura ultimă a cauzei, pe care o învăluie în tăcere, nu se interesează de metafizică, ci se mulţumeşte să ofere o prezentare a fenomenelor şi a conexiunilor lor mecaniciste externe, dincolo de orice structură ultimă. Această ştiinţă se întemeiază pe o cunoaştere a lumii naturale bazată pe fractura dualistă dintre „fenomene“, care pot fi cunoscute, şi „noumenul“ (după teoria lui Kant, fenomenul, „noumenul“ nu poate fi cunoscut) şi caută să impună lumii fenomenale legile elaborate de om în virtutea categoriilor de gândire existente în mintea lui. Operaţiunile lui mintale şi ştiinţifice pot conferi universului înconjurător formă sau structură exterioară mecanicistă, cu semnificaţie şi interes pragmatic pentru el. Ştiinţa modernă este esenţial instrumentală şi antropocentrică, pentru că pune accentul pe latura subiectivă a cunoaşterii ştiinţifice, în dauna caracterului obiectiv al naturii şi urmăreşte scopuri practice, orientate numai către om. Exemplul clasic al acestui gen de ştiinţă îl avem în „Ştiinţa mecanicii“ a lui Ernst Mach.

Modul de gândire iluminist, aşa cum a fost înţeles de Kant, s‑a con*cretizat într‑o concepţie mecanicistă despre lume, care a contribuit în mod substanţial la secularizarea progresivă a lumii naturale. Începând cu Christian Wolf, gânditor iluminist, lumea naturală a început să fie considerată ca o maşină care funcţionează autonom, fără intervenţia Creatorului. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care Laplace, adresându‑se lui Napoleon, care voia să cunoască părerea lui despre existenţa lui Dumnezeu, i‑a răspuns: „Sire, nu am nevoie de această ipoteză“. Desigur, eliminarea metafizicii din sfera gândirii ştiinţifice constituie mijlocul prin care Kant a căutat să pună capăt ingerinţelor în domeniul cunoaşterii ştiinţifice, ca să elibereze gândirea ştiinţifică de orice constrângeri exterioare. Deviza pe care a lansat‑o în numele iluminismului: „Aude sapere“ („Îndrăzneşte să cunoşti“) a pus bazele ştiinţei moderne. Odată cu aceasta a ridicat însă un obstacol greu de trecut pe calea credinţei în Dumnezeu. Căci, din momentul în care lumea este con*cepută ca o maşină care funcţionează prin ea însăşi, omul nu mai are nevoie de Dumnezeu.

Ştiinţa contemporană constituie o turnantă decisivă în domeniul cunoaşterii şi al progresului ştiinţific. Secolul al XIX‑lea marchează debutul tranzacţiei de la existenţa lucrului în sine, care a separat creaţia de Dumnezeu şi omul de natură, la o nouă ştiinţă, bazată pe existenţa reciprocă a lucrurilor unul în altul, prin energii. Această turnantă decisivă din structura logică a ştiinţei se datorează lui James Clerk Maxwell, care a preluat acest concept din patristica alexandrină2 şi l‑a pus la baza teoriei referitoare la „conceptul de câmp dinamic continuu“, în lumina magnetismului şi a electricităţii, desco*perite de Newton şi Faraday. Descoperirea lui Maxwell, pe care Einstein o consideră ca o turnantă capitală introdusă în structura gândirii logice, arată că realul este susţinut de câmpuri (electromagnetice, electronice, neutronice etc.) şi, în primul rând, de un câmp primordial, care se caracterizează printr‑o stare de ordine şi perfecţiune absolute3 . Pe acest temei, savanţii şi filozofii pot vorbi astăzi despre „ordinea supremă care egalează constantele fizice, condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi viaţa stelelor. Puternică, liberă, existentă în infinit, tainică, implicită, invizibilă, sensibilă, ordinea se află acolo eternă şi necesară, în spatele fenomenelor, foarte sus deasupra univer*sului, dar prezentă în fiecare particulă“4 . Astfel, de la o concepţie mecanicistă despre univers, bazată pe existenţa lucrului în sine, s‑a trecut la viziunea holistică a universului, întemeiată pe ordinea primordială şi pe câmpuri dinamice, unde nu mai există nimic în sine, ci unele în altele („ab alio et in aliis“), după cuvântul Scripturii: „...Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine...“ (Ioan 17, 20).