[neica_nimeni_altul]

Faţă de ştiinţa modernă şi mecanicistă, ordinea unitară şi armonioasă a creaţiei, pe care Maxwell a pus‑o la baza teoriei sale despre câmpurile electromagnetice este importantă din două puncte de vedere. Pe de o parte, această ordine depăşeşte dualismul dintre Dumnezeu şi creaţie, pentru că este vorba de o ordine care nu aparţine lumii naturale, ci lumii supranaturale sau energiilor necreate. S‑a ajuns astfel la concluzia că lumea naturală nu mai poate fi explicată, fără o ordine care există dincolo de ea. Dar, cu toate că ea nu poate fi dovedită de ştiinţă ca atare, pentru că depăşeşte hotarele lumii naturale, a fost adoptată totuşi ca postulat al cercetărilor ei, pentru că deschidea calea cunoaşterii mereu mai profunde a naturii. Datorită ei se poate lămuri că „universul pare construit şi reglat cu o precizie inimaginabilă, care te conduce la existenţa unei Cauze şi a unui scop care îi rămân exterioare sau transcendente . Acesta este motivul pentru care se afirmă astăzi că ştiinţa a început să bată la porţile transcendenţei divine.

Pe de altă parte, această ordine universală a creaţiei care se oglindeşte în constituţia ei internă ne arată că lumea nu mai poate fi interceptată subiectiv, în funcţie de om şi de categoriile de gândire existente în mintea lui, ci în funcţie de propria ei raţionalitate intrinsecă. Ştiinţa nu mai prezintă lumea aşa cum o gândeşte un om sau altul (weltanschaung), ci aşa cum se prezintă ea în realitate. Cunoaşterea lumii a început să aibă caracter obiectiv. Această raţionalitate, care depăşeşte opoziţia dintre om ca fiinţă gânditoare („res cogitans“) şi natura ca substanţă amorfă („res extensa“), pune apoi în evidenţă principiul antropic, elaborat de Brandon Carter, potrivit căruia universul este dotat foarte exact cu proprietăţile necesare zămislirii unei fiinţe capabile de inteligenţă şi conştiinţă. În timp ce universul fizic pare că se îndreaptă spre o entropie mereu mai evidentă, universul viu urcă într‑o direcţie contrară, spre a crea tot mai multă ordine, care culminează cu apariţia omului. Cu acest prilej, trebuie precizat că teologia răsăriteană se declară în favoarea creaţiei continue a lumii şi omului de către Dumnezeu Însuşi, distanţându‑se atât de creaţionism, cât şi de evoluţionism, care presupun autonomia lumii naturale şi absenţa lui Dumnezeu din creaţie. Chiar şi ştiinţa contemporană, cu toată importanţa pe care o conferă ordinii relaţionale a universului, porneşte de jos în sus şi lasă impresia că omul se poate ridica el însuşi la Dumnezeu, că bate la poarta transcendenţei divine, fără ca Dumnezeu să coboare la el. Sfântul Maxim ne spune însă că este greu să te urci la Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu coboară la tine...

În lumina Revelaţiei divine, Sfântul Atanasie cel Mare porneşte de la Dumnezeu spre creaţie, adică de sus în jos, şi pune baza unei cosmologii unitare, care depăşeşte disocierea dintre lumea sensibilă şi lumea inteligibilă care a dominat gândirea greacă şi pe cea modernă, aşa cum am văzut mai sus: „Deci, Cuvântul Atotputernic, Atotdesăvârşit şi Sfânt al Tatălui sălăşluindu‑Se şi întinzând puterile Lui în toate şi pretutindeni şi luminând toate cele văzute şi nevăzute, le ţine şi le strânge, nelăsând nimic gol de puterea Lui şi dându‑le viaţă tuturor şi păzindu‑le pe toate împreună şi pe fiecare în parte şi nelăsând nimic gol de prezenţa Sa ... alcătuieşte o singură lume şi o unică ordine frumoasă şi armonioasă a ei, El Însuşi rămânând nemişcat, dar mişcându‑le pe toate, prin crearea şi orânduirea lor raţională, după bunăvoinţa Tatălui“.

...Care este concluzia? În prima parte a expunerii noastre, am pus în evidenţă două concepţii diferite despre lume, una scolastică, alta modernă, care au provocat conflictul dintre credinţă şi ştiinţă. Concepţia scolastică pune accentul pe caracterul imuabil şi absolut al Divinităţii şi trece cu vederea peste caracterul relativ, contingent al lumii fizice. Din această cauză, scolastica a pus în circulaţie sistemul geocentric, care pretinde că Soarele se mişcă în jurul Pământului. La polul opus, concepţia modernă pune accentul pe caracterul relativ şi contingent al lumii naturale, şi trece cu vederea peste caracterul imuabil şi absolut al Divinităţii. Datorită acestui fapt, Galilei a pus în circulaţie sistemul heliocentric, care consideră că Pământul se mişcă în jurul Soarelui.

Dacă interpretăm aceste două concepţii în lumina consideraţiilor atanasiene de mai sus, care spun că Logosul nu lasă nimic gol de prezenţa Lui, atunci descoperim că la baza confruntării dintre credinţă şi ştiinţă se află autonomia creaţiei care a eliminat Logosul etern din cuprinsul lumii naturale. Or, aşa cum am văzut, Logosul este Persoana divină Care rămâne atât transcendentă, cât şi imanentă creaţiei, pentru că Se mişcă rămânând nemişcată şi constituie inelul de legătură dinamică între lumea fizică şi cea metafizică, prin energiile necreate.

Pr. prof. dr. acad. Dumitru Popescu (1929-2010) - Text preluat din volumul „Hristos. Biserică. Misiune“, publicat recent în Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, martie 2011